In copilarie, la Islaz, cobilita nu era altceva decat o paranteza in care intra de bunavoie femeia, incovoiata de apasarile carate de nevoie. Nevoia de a trai supus, de a nu parasi cu nici un chip porunca omului (asa ii spunea ea, cu teama, cu respect, barbatului!). Si de a nu destrama obiceiul vechi cat pamantul. Mai apoi, la maturitate, mi s-a parut ca obiectul ala cocosat si asupritor e chiar metafora vietii In lumina galbui-uleioasa a inceputului de toamna, silueta bunicii materne capata contururi noi, nestiute de copilul care eram atunci. Liniile ce-i compuneau corpul isi pierdeau limpezimea, dand o imagine vaga fapturii atat de dragi, aproape tremuranda in aerul molatic al luncii Oltului. Din departare, ma-marea parea o cruce miscatoare cu cobilita petrecuta peste umeri. O pasare uriasa cu aripile rasfirate, pregatita sa-si ia zborul. Pasea desculta prin tarana inca fierbinte de la toropeala verii, imprastiind in urma o dara subtire de praf. Pasea fara graba, leganand, parca, cosnitele atarnate de capetele cobilitei. Cosnitele, impletite din nuiele mladioase de catina, erau pline cu struguri, inveliti cu lastari de vita-de-vie. Ciorchinii mari, de "dragasanca", "rosioara", "tamaioara", "parci" si "tata vacii", cu boabe zemoase "de-ti ploua in gura", se rasfatau printre frunzele mirosind a piatra vanata. De la stropeala. Sa nu-i maneze ploile si sa nu-i atace pasaretul hulpav si gandacii hamesiti. Campul de pe malul Geraiului, misterios si frumos ca o poveste ce nu se poate povesti, se desfasura cand lin, cand stramtorat spre grajdurile ceapeului. Si-acolo, la umbra unui dud rotat, langa un jgheab patratos din ciment inverzit, unde cirezile intoarse de la izlaz zaboveau un pic la adapat, ma-marea se oprea din mers ca sa-si traga sufletul. Isi cobora greutatea purtata pe bucata aceea curbata de lemn, isi dezlega basmaua, o vantura in adierea calda a vantul