Un an în permanentă "criză", ca de obicei. Cînd trei ziarişti români au fost răpiţi în Irak, s-a spus că dl Caragiale a pătruns în terorismul internaţional. Variaţie pe aceeaşi temă. Odinioară, se prezisese că, în România, comunismul se va face sub semnul lui I.V. Stalin şi I.L. Caragiale. Sever Voinescu a propus: nenea Iancu, lider al celulei de criză care să ne gestioneze eternitatea. Am subscris cu seriozitate şi am ales articolul de mai jos ca reprezentativ pentru al treisprezecelea an dilematic. Iar în 2008, personajele seamănă, trama e aceeaşi. "Sînt vechi, domnule!" (Mădălina Şchiopu)
"Criză" - de cîte ori aud acest cuvînt îmi vine în minte replica generalului Quesnot, şeful statului major francez de la începutul anilor â90. Rugat să definească starea de criză, generalul a răspuns: "Există o criză atunci cînd la Quai dâOrsay se reuneşte celula cu acest nume". Şi la noi există obiceiul de a răspunde oricărei crize cu o celulă. Şi la noi există mereu suspiciunea că, în efortul ei de gestionare, celula mai degrabă amplifică criza. Iar dacă ne uităm des la OTV, ajungem la concluzia că celula însăşi a provocat deliberat criza, în scopul unei diversiuni abile care ni se explică imediat, stai să vezi...
Inundaţii, secete, răpiri, atacuri teroriste într-o ţară în care se află ceva turişti români, orice eveniment cu titluri în prima pagină a ziarelor, cuprinzînd cuvîntul "criză", produce, automat, şi în trupul de moluscă absurdă şi imprecisă al administraţiei noastre, o celulă. De criză, bineînţeles. Şi e de înţeles, pentru că celula prezintă cîteva mari avantaje. Întîi, celula este ceva suficient de enigmatic ca să dea cetăţeanului, alegător din cînd în cînd, impresia că "statul se ocupă". N-are importanţă cum e celula de fapt, important e să se spună, din prima secundă, că s-a constituit undeva - în prima fază, oriunde - o celulă. Ştiu un ministe
