Am primit din partea Dilemei vechi această întrebare şi încerc să răspund direct, profitînd de toată ingenuitatea ei. Pornind de la inocent emfaticul "Biserica", pînă la postmodern istoricistul "azi", întrebarea "Ce mai interzice azi Biserica?" presupune un definitiv "ea/ei", Biserica, adică în general popimea sau ierarhia sau babele de la pangar sau integristele cu batic. Dincolo de ceea ce ar putea spune un observator neutru al vieţii religioase, un istoric al bizareriilor lui "homo religiosus", despre manifestările reactive al Bisericii la liberalizările de moravuri ale ultimilor ani, cum ar suna un răspuns din interiorul acestei comunităţi întemeiate pe moartea şi învierea unui Dumnezeu întrupat?
Interdicţia pentru creştini este un act asumat: creştinii îşi interzic eventual ceva. Răspunsul corect se formulează ca un paradox: pe de o parte, creştinii nu îşi văd nici azi mîntuirea condiţionată de interdicţii, pe de altă parte, creştinii îşi interzic gradual totul, pînă la asceza extremă, ieri şi azi şi de-a pururea.
Pe ce se întemeiază această afirmaţie paradoxală? În primul rînd, pe exemplul tîlharului celui de-a dreapta! Este vorba despre unul dintre cei doi tîlhari care au fost răstigniţi în acelaşi timp cu Iisus Hristos, pentru faptele lor de tîlhărie şi omor (Luca 23, 39-43). Cel de-a dreapta, deşi o viaţă a tîlhărit, în cele din urmă a fost prins şi dat morţii. Acest tîlhar, care nu s-a supus nici unei interdicţii, nici măcar celei de a nu omorî, printr-un act suprem, sincer şi intens de căinţă, s-a găsit încă în aceeaşi zi în Împărăţia cerească, împreună chiar cu Cel a cărui Dumnezeire a recunoscut-o, cînd erau amîndoi pe cruce. Întrebătorul ingenuu poate să invoce însă că nu costă nimic să spui în ultimul moment al vieţii "îmi pare rău" şi totul e rezolvat. Dar dacă scena e reală, a existat de-a stînga un alt tîlhar care, în acelaşi contex