Participarea aproape de zero la versiunea românească a protestelor virale începute sub genericul „Ocupaţi Wall Street“ este un motiv de îngrijorare. Nu pentru că ar demonstra proverbiala lipsă de mobilizare a românilor. Ci pentru că tensiunea socială există şi în România, poate chiar în mai mare măsură, şi era de preferat ca ea să se reverse acum, într-o manifestaţie care, în fond, este despre democraţie, decât mai târziu, mai violent şi împotriva cine-ştie-cărui adversar mai mult sau mai puţin închipuit.

Principalul motiv al participării slabe este, desigur, faptul că România are alte probleme decât Vestul. Acolo, clasa mijlocie vede cum îi scade un nivel de trai pe care îl considera firesc. Aici, sărăcia este încă o stare de fapt, iar mobilitatea socială este totuşi destul de ridicată, fie şi pe calea emigrării. Scenariul despre care se spune că l-ar fi salvat pe Ceauşescu – o combinaţie românească de glasnost, perestroika şi mai multă mâncare în magazine – se adevereşte abia acum.

Pe de altă parte, România are probleme pe care Vestul le are în mult mai mică măsură, dar care au alimentat revoluţiile primăverii arabe: cleptocraţia ajunsă politică de stat, mafiile locale protejate politic şi acapararea unei mari părţi din capital tot de „1%“, dar de data aceasta foşti activişti şi securişti.

„Occupy Wall Street“ ar putea părea o revoluţie socialistă, însă nu este. Ambiguitatea doctrinară specifică aproape oricărei mişcări de masă face ca ideile socialistului Michael Moore sau ale libertarianului Ron Paul să fie la fel de bine primite. Însă, în cele din urmă, este o mişcare împotriva socialismului „de dreapta“, adică a sistemului politic care favorizează acumularea capitalurilor în mâinile unei elite – economică în cazul Occidentului, militară în cazul Orientului sau politico-mafiotă în cazul României.

Primul semnal a fost d