Nu m-aş fi gîndit că e vreo legătură între manifestaţia anti RMGC din seara aceasta şi concertul de la sala Palatului cu ”Aurul Rinului” de Wagner dacă un prieten nu m-ar fi chemat la proteste şi, auzind că nu vreau să merg, printre altele, pentru că mă pregătesc de concert, a exclamat: ”Wagner e cu noi! N-a zis Wagner să lase în pace aurul de sub Rin, că dacă umblăm la el iese rău? Iată!” Am zîmbit şi tot nu m-am dus.

Mi-a promis că va striga în piaţă pentru Wagner, pentru Woglinde, Wellgunde şi Flosshilde, dar şi că va striga împotriva piticului Alberich. N-am urmărit manifestaţia, dar dacă aţi auzit asemenea scandări, să ştiţi de unde vin.

Cu Wagner, se mişcă adîncurile! Wagner e dincolo de muzică. Este o experienţă a fiinţei. Dacă muzica nu poate reda direct această tectonică de mare profunzime, atunci reprezentaţia e ratată. Am aşteptat cu oarecare scepticism concertul de duminică. Cum o fi Wagner fără scenografie şi regie? Cum o fi ”Aurul Rinului” în concert? Nu aveam nici o îndoială că muzica e mai mult decît suficientă pentru a exprima tot ce a vrut Wagner să exprime, dar mă temeam că opera castrată de teatralitate este, oricum, împuţinată. Cu atît mai mult cu cît Wagner însuşi era un pasionat de teatru şi un ambiţios al sintezei tuturor artelor care, în viziunea sa, erau un fel de fragmente ale unei forme superioară de artă (Gesamtkunstwerk) către care trebuiau toate – muzică, teatru, poezie, pictură – să se întoarcă spre a o recompune. Inutil să adaug că omul credea că acea artă totalizatoare (nu totalitară!) este a lui. Eram, deci, incitat de neîncredere. Dar, n-a fost aşa cum mă temeam.

Sub bagheta lui Marek Janowski, orchestra Rundfunk din Berlin (ansamblul simnfonic al radio-ului public din capitala germană) şi cîntăreţii din distribuţie, au reuşit să împlinească marea provocare a muzicii lui Wagner, trecerea de la sunet la sonoritate,