Doctore, cu televiziunea se întâmplă ceva. Departe de a „învinge“ radioul, ea pare că s-a „molipsit“ de radio. Nu e vorba despre „specificul radiofonic“ preluat de televiziuni, ci despre un amestec ciudat de tehnici, un fel de haos prefaţând cine ştie ce ordine viitoare. Cu ani în urmă, un coleg mult prea impetuos avusese nesăbuinţa de a filma şi transmite pe post ieşirile neconforme cu morala proletară a unor făptuitori mult prea „juşti“. A fost „promovat“ urgent într-o funcţie ceva mai mică şi fără filmări. Un bun prilej, a socotit dânsul, pentru a studia „specificul telegenic“ – gest oricum mai util decât disconfortul provocat „tovarăşilor“. A lucrat serios. A rezultat o schemă care sublinia prioritatea absolută a imaginii. Dar nu orice imagine era imaginea, ci numai imaginile care, însoţite de sunetul „natural“ al evenimentului, n-aveau nevoie de explicaţii, de sugestii muzicale sau de sofisticate efecte speciale, pentru a cuceri telespectatorul. (N-au, însă, nimic comun cu ele chipurile şi vorbăria „deştepţilor“ de la talk-show-uri.) Vorba omenească, explicaţiile vin undeva la urmă în schema specificului telegenic. Obligatoriu la urmă. După ce imaginea şi sunetul ei şi-au făcut – complet sau incomplet – treaba. Aici apare marea deosebire faţă de radio, unde vocea umană, rostirea, tăcerile se află în prim-plan. Deci, care e problema? Ei bine, pe fiecare componentă a specificului TV (imagine, sunet, muzică, efecte, voce) există „vârfuri“, momente de maximă expresivitate şi grija realizatorului trebuie să fie aceea ca ele să nu se suprapună sau să lipsească toate deodată. (N-ai ce comenta în clipa unei explozii pe care o vezi în direct, dacă imaginea spune tot şi n-are rost să dublezi vuietul Niagarei cu efect Publicitate e de studio.) Dozajul „vârfurilor“ e o artă – demonstrase convingător, cândva, colegul meu. Dar acum? Reportajele TV cu imagini