„Care-i diferenţa între Eichmann și Vișinescu?“ mă întreba cineva, în scris, în zilele de mare avînt justiţiar al televiziunilor naţionale de săptămîna trecută. Fără detalii de subtilitate – și fără a dezbate vocaţia comparatistă (neapărat cu Vestul și cauzele înalte) a momentului actual –, diferenţa e simplă: a durat 20 de ani pentru ca Eichmann să fie judecat pentru că în tot acest timp el se ascundea, fugind de pe un continent pe altul. În cei 23 de ani de la „schimbarea de regim“, Alexandru Vișinescu s-a ascuns în autobuzele RATB pentru care beneficia de gratuitate și un loc pe scaun, ca persoana în etate ce se află, la magazinul din colţ de unde-și cumpăra de-ale gurii, la medicul de familie și la farmacie, la plătit întreţinerea și alte dări… Era aici, printre noi. A văzut la televizor victoria din 1996 a Convenţiei Democrate, alianţa restauraţiei binelui anticomunist, condusă de foști deţinuţi politici, poate s-o fi dus și să voteze, a citit prin ziare sau va fi auzit la radio cum lui Ion Diaconescu instanţa i-a respins plata de daune morale pentru anii de închisoare politică. Poate va fi citit și interviurile lui Marius Oprea, în care, de la an la an, acesta povestea despre munca de lămurire cu procurori convinși că le lipsește cadrul juridic pentru a urmări penal crime de acum jumătate de secol, despre cîţiva mai creativi în interpretări legale – rămași fără obiectul urmării penale la moartea inculpatului Alexandru Drăghici –, apoi luptele pentru schimbarea Codului Penal, apoi introducerea în lege a conceptului de crimă împotriva umanităţii, imprescriptibilă…

În mod sigur, dl Vișinescu s-a uitat la televizor și cînd președintele Traian Băsescu a condamnat comunismul lui Vladimir Tismăneanu. Poate, totuși, la el însuși nu s-a uitat la televizor. Justiţia populară de TV, cu tot cu stindardul ei – televiziunea de știri în proprie