Traumă şi perversiune Mărturiile biografice şi textul Căutării mă fac să înţeleg că relaţia fuzională a fost traumatică pentru copil, astfel încît, pentru a dobîndi o oarecare autonomie a Sinelui, Proust a trebuit să treacă mai întîi prin somatizare. Interpretez astmul ca pe o exteriorizare a ambivalenţei iubire/ură asupra „trupului“ însuşi, care este în mod indistinct cel al subiectului şi al obiectului-mamă: ca o lacerare sau o flagelare (pentru a relua înseşi fantasmele lui Proust) a celuilalt asupra propriului trup al subiectului. Ulterior, cu dezinhibarea relativă a dorinţei homosexuale, ştafeta simptomului astmatic va fi preluată de scenografia blestemului. Nu mă atac pe mine însumi, nu mă sufoc pe mine însumi în profundă uniune cu mama, o profanez pe mama. Asociez perversiunea cu profanarea, căci îmi pare că, odată cu Proust, pătrundem într-un univers care-l depăşeşte poate pe cel al psihanalizei. Cred că prin „transsubstanţierea“ limbajului şi prin meditaţia sa asupra sadomasochismului inerent pactului social, Proust a atins un punct metafizic important, cel al profanării, care trimite către distrugerea imaginii divine. Desigur, avem de-a face cu un subiect care preocupă psihanaliza, cu atît mai mult cu cît imaginea divină se înrădăcinează în legea paternă; consecinţele acestei demolări îmi par însă că depăşesc cîmpul clinic. Căci ce este imaginea divină? Dincolo de ideal şi de interdicţie, al căror garant este reprezentat de către tată, divinul ne apare din ce în ce mai mult – ţinînd cont de inconştient, de antropologie şi de arheologie – ca o metaforă a înseşi aptitudinii de reprezentare care-l diferenţiază la cel mai înalt nivel pe om: a capacităţii noastre de a halucina/imagina/vorbi/simboliza. Atunci cînd grecii identifică Fiinţa şi Gîndirea, cînd monoteismul celebrează un singur Dumnezeu – pentru a rămîne la reprezentarea divinului din jurul nost