● Marele Gatsby / The Great Gatsby (SUA, 2013), de Baz Luhrmann.

Tragedia lui Jay Gatsby e tragedia mobilităţii sociale neînsoţite şi de emancipare ideologică: ridicat prin propriile forţe (şi prin mijloace nu neapărat legale), acest visător american arhetipal ajunge îndeajuns de bogat încît să-şi poată permite orice, însă rămîne prizonierul viselor extravagant-banale care-i luminaseră adolescenţa săracă. Ieftinătatea superluxoasă a viselor lui inspiră şi modul de operare al regizorului Baz Luhrmann în această nouă (şi supramediatizată) ecranizare după romanul lui Scott Fitzgerald. Locuinţa lui Gatsby (Leonardo DiCaprio) arată aici ca un castel proiectat de Disney pentru Mickey Mouse. Partenerul lui de afaceri (Amitabh Bachchan) se prezintă sub un nume evreiesc – Meyer Wolfsheim –, dar fizionomia şi accentul lui vin, în mod evident, din India, tot aşa cum accentul şi manierismele lui Gatsby vin de la Oxford, dar via Nicăieri. Totul e simulacru, totul e erzaţ în lumea lui – ca în oricare dintre lumile cinematografice construite pînă acum de Luhrmann (Strictly Ballroom, Romeo + Juliet, Moulin Rouge!, Australia). Cerul înstelat sub care Gatsby visează la femeia vieţii lui, Daisy (Carey Mulligan), pierdută cu ani în urmă din cauza sărăciei, e un cer pe care fiecare steluţă a fost adăugată de computer şi pe care, ocazional, apar scrise înseşi cuvintele lui Fitzgerald. În faimoasa „scenă a cămăşilor“ (aruncate frenetic de Gatsby la picioarele lui Daisy, care, la vederea lor, plînge şi îngaimă printre sughiţuri că n-a mai „văzut niciodată cămăşi atît de frumoase“), mătasea flutură ca într-o reclamă la detergent. Şi butaforia nu se opreşte la marginea domeniului lui Gatsby: în aceast film, întreaga „epocă a jazzului“ nu e altceva decît un parc tematic – este epoca jazzului trecută-prin-Babilon-trecut-prin-Hollywood-trecut-prin-Vegas. Anacronismele abundă: bacanale