Studiile genetice incadrează rasele umane in una şi aceeaşi specie: Homo sapiens sapiens. Asta incurcă puţin socotelile unor paleontologi chinezi cu orientări pro domo, care şi l-ar fi vrut de strămoş pe Omul de Beijing (Homo sinanthropus), dar limpezeşte in mod ştiinţific descendenţa omenirii actuale. Sinantropul se alătură astfel altor fosile, precum Pitecantropul (Omul de Java) şi Omul de Neanderthal, care trăia odinioară pe meleaguri europene. Toţi aceştia rămân căţăraţi pe ramuri laterale ale arborelui genealogic uman, fiindu-ne un fel de veri preistorici. Nişte rude mai nenorocoase, rămase pe vecie acolo, in preistoria noastră şi in istoria lor defunctă.
Tot studiile genetice stabilesc pentru neandertalieni că erau in proporţie de 99,5 % oameni. Constatările s-au făcut pe seama ADN-ului extras dintr-un femur de neandertalian care in urmă cu 38.000 de ani işi găsise sălaş – şi totodată mormânt – intr-o peşteră din Croaţia actuală. Diferenţa de specie se concentrează intr-un 0,5 %, ce reprezintă, in fond, destul de puţin. Chiar dacă la prima vedere conţinutul procentului amintit ar putea să inspăimânte, intrucât vizează trei milioane de perechi de baze cromozomiale. Lucrurile se mai limpezesc atunci când aflăm că deosebirile dintre om şi cimpanzeu, altă „rudă săracă", dar care are avantajul că mai este in viaţă, se exprimă in 30 până la 50 de milioane de asemenea perechi de baze. Cum se vede, tablourile genomice intrate in comparaţie sunt de-a dreptul uriaşe. Abia computerul se mai descurcă in ele, după ce s-au pus totuşi la punct nişte tehnici de ultimă oră ale analizei, care accelerează de o sută de ori accesul la secvenţele DNA cercetate.
Astfel de explorări sofisticate demonstrează, prin urmare, că omul actual şi cel de Neanderthal s-au desprins dintr-un strămoş comun. Momentul respectiv ar fi fost cu 700.000 de ani in urmă, după
