Timp de trei ani, între 1941 şi 1944, Liviu Rebreanu a fost directorul Teatrului Naţional. A vrut să facă din "toaleta în dărâmare", aşa cum spunea că arăta Teatrul atunci când a preluat directoratul, un "templu luminos de artă".
Maestrul Ion Lucian, angajat de Reabreanu în Teatru la vârsta de 18 ani, spune că a reuşit.
● Jurnalul Naţional:Vă întreb direct. Fără alte introduceri. Când şi cum aţi intrat în teatru?
● Ion Lucian: Eu am intrat în Teatrul Naţional printr-o întâmplare fericită în 1942. Începând cu anul 1940, eu eram în atmosfera Naţionalului pentru că, fiind elev de liceu în ultimele clase, făceam figuraţie în teatru, datorită unui coleg de clasă de-al meu care era descendent din familia Caragiale. Şi era un ajutor material foarte bine simţit, pentru că părinţii mei se despărţiseră în sensul că tatăl meu a trebuit să rămână în Cadrilater pentru administrarea uzinelor româneşti de acolo, iar mama împărţea cu mine jumătate din leafă la Bucureşti. Am simţit nevoia să ajut, şi atunci am intrat în figuraţie. În felul acesta am intrat în ambianţa teatrală. În anul următor m-am înscris la Conservator, deşi eram şi la liceu în ultimul an, iar după aceea am terminat liceul şi întâmplător s-a făcut un concurs pentru ocuparea a cinci posturi de actori. Începuse să se facă simţit războiul, adică o parte din actorii bărbaţi de la Naţional plecaseră pe front. Concursul se anunţase a fi cu absolvenţii de facultate sau studenţi în ultimul an. Or, eu eram la jumătatea anului I, deci nu îndeplineam condiţiile. Şi, ca atare, nu m-am înscris. Dar fiind acolo, i-am dat replica unui coleg care dădea concurs. În ziua concursului a trecut pe lângă noi Calboreanu. M-a văzut şi m-a întrebat: "Puştiule, tu când intri în concurs?". Eu i-am răspuns: "Maestre, eu n-am voie, pentru că sunt în anul I". "Fă o cerere totuşi, să vedem, poate reuşe