In 1949, la doar cinci ani dupa razboi, in proaspat proclamata Republica Populara Romana, Kremlinul sovietic era atotputernic: soarele rasarea de la Kremlin, Stalin dadea lumina din Kremlin, trâmbitele sunau din Kremlin.
Ziua de 9 mai insemna in acea Românie lipita de granita URSS nimic altceva decât "Sarbatoarea victoriei asupra Germaniei fasciste", un slogan propagandistic aparent neutru, daca nu ar fi fost potentat de o ilustratie debordând de simboluri fara echivoc: turnurile Kremlinului scaldat intr-un ocean de steaguri rosii comuniste, din care abia se zaresc câteva minuscule pete tricolore, totul, inclusiv falnicul gornist in uniforma militara, fiind luminat de un soare orbitor. Emfaza triumfalist-propagandistica nu avea limite, sfidând cu cinism orice realitate, orice adevar, orice urma de elementar bun-simt.
Acest cinism al propagandei sovietice revarsate asupra românilor a fost o trasatura constanta a tonului de referinta al "marelui frate de la rasarit", imediat dupa lovitura de stat de la 23 august 1944 si intoarcerea armelor. Subit, incepând din luna octombrie 1944, pentru a mai amortiza profundele resentimente si repulsii mioritice fata de oroarea bolsevica, au inceput sa soseasca pe la casele oamenilor carti postale cu inscriptia "Salutari din prizonierat", de la militarii disparuti pe Frontul de Est, ca si cum acestia le scriau rudelor dintr-o statiune balneoclimaterica de recuperare. Cinismul aberantei formule "Salutari din prizonierat" era rotunjit de motivele populare românesti (de culoare, evident, rosu aprins) ce incadrau adresa destinatarului, socat si naucit nu doar de primirea neasteptatului mesaj, ci si de textul acestuia, probabil dictat si corectat de un politruc român slujbas la bolsevici.
Astfel doamna Maria Platon din Galati primea de la fiul ei Ion urmatoarele halucinante "salutari de prizonierat", datate 4 oc
