Foto: Victor Stroe / Jurnalul Naţional Frig afară, vreme rea. Vrei, nu vrei, stai în casă. Nici poftă de mâncare n-ai! Găseşti ce să faci, ca să nu stai degeaba, dar parcă n-ai nici un elan. Mai vine o vecină după o cratiţă sau o formă de prăjitură, dar… tot nu-ţi schimbă starea. Tudoriţa a venit să-mi ceară o formă mai mare, ca să facă ceva dulce pentru nepoţi. Aşa mi-a venit ideea să fac şi eu o… ceva. Nici prăjitură, nici… „Ceva” care este mai sărăţel, pe care să-l poţi mânca la o ţuică, o bere sau un pahar cu vin şi „ceva” pe care să poţi pune puţin zahăr pudră vanilinat, ca să-ţi fie de-un desert. Mda!
Îi zic repede Tudoriţei că-i dau o tavă, dar după ora unu de-amiază, că numai atunci va fi liberă. Tava. Doamna pleacă mulţumită şi eu rămân la fel.
De cum iese femeia, inspectez frigiderul: ouă sunt? Da. Brânză este? Da. Untură este? Da. Drojdie de bere am? Da. Pentru ce-mi mai trebuie găsesc în cămară. Bag viteză, cu groază că mi se ofileşte elanul, şi aprind focul la cuptor, ca să se încingă. Pun planşeta şi cern două căni de făină, pun un praf de sare, amestec drojdia cu puţină apă călduţă şi un praf de făină şi mai aştept ca să se încălzească, la temperatura camerei, ouăle, brânza, untura.
Nici nu mi-am îndreptat bine spatele că apare Paula, vecinica. Mă ia pe departe şi-mi zice că a băut ea, la o colegă, nişte lichior din portocale bestial. „Mă, îi zic, din acesta se găseşte, după câte ştiu, prin magazine. Ce-i aşa de bestial la el?” „Da, mi-a plăcut foarte mult”, îmi zice cu gândul dus la gustul lichiorului. „Stai aşa!, îi zic”, şi mă duc la „dos”, cum îi zice ea locului din debara, unde ţin eu bunătăţile de băut.
Îi aduc o fostă sticlă de bere în care era lichior de portocale făcut de mine. Îl ţin în sticle închise la culoare, pentru că-şi păstrează nuanţa portocalie mai bine. Îi pun într-un păhăruţ şi-i dau să bea. „Gustă, gustă