Ultima carte scoasă din mânecă în jocul plin de cacealmale pe care-l practică preşedintele cu premierul pe care l-a forţat să formeze guvernul, este Teodor Stolojan.

Povestea vieţii şi activităţii politice a lui Theodor Stolojan este una interesantă. Revoluţia l-a prins la BNR, unde se ocupa de conturile în valută ale dictatorului, cum spun unii, în fapt ale României, pentru că nimeni n-a reuşit să scoată la iveală vreun cont pe numele lui Ceauşescu. A ajuns în această poziţie graţie seriozităţii şi unei bune pregătiri profesionale. Aceleaşi calităţi l-au propulsat spre fotoliul de ministru al Finanţelor, în cel de-al doilea guvern Roman, din care a demisioant, după doar câteva luni, datorită confuziei existente la nivel decizional în legătură cu politica economică în tranziţie. Gestul, considerat de frondă, l-a calificat pentru o revenire în forţă, în momentul în care cabinetul reformist al premierului Roman a fost răsturnat de forţele conservatoare ale FSN-ului, cu sprijinul direct al minerilor lui Cosma.

Stolojan a devenit el însuşi un premier de tranziţie, însărcinat cu gestionarea ţării până la alegerile generale care trebuiau să dea ţării primul parlament şi primul guvern constituţional. De-a lungul celor 11 luni cât s-a aflat la Palatul Victoria, Stolojan nu s-a remarcat decât prin rezistenţa îndârjită în faţa presiunilor sindicale şi prin gestul disperat al confiscării valutei într-un moment în care ţara s-a aflat în pragul colapsului economic.

Plecat ani buni într-o slujbă bine plătită la Banca Mondială, de Stolojan nu s-a prea mai auzit până în campania electorală din ’96 când l-a susţinut pe Iliescu. A revenit în politică în 2000, candidând la preşedinţie şi obţinând un scor modest. Relansarea i-a adus-o Valeriu Stoica, atunci când a considerat că un Stolojan ar putea fi soluţia revigorării liberale: un tip care să nu cedeze în faţa presi