Între Calea Floreasca şi Piaţa Dorobanţi, numită odinioară a Confederaţiei Balcanice, strada Vlădescu a primit numele lui G. Călinescu, fiindcă acolo există o casă memorială, fosta sa locuinţă, iar amintirea aceluiaşi cărturar este întreţinută prin preajmă şi de un bust bun de speriat copiii. Interiorul casei mi-a rămas încă necunoscut, deoarece, la orice încercare de a pătrunde acolo, am regăsit-o închisă, după un orar pe care-l uitam de la o dată la alta. La o vizită viitoare, voi face legăturile ce se impun cu concepţia particulară pe care Călinescu o avea despre Bucureşti şi despre arta arhitectonică în general. O primă ciornă a acestui subiect merită schiţată aici.
„Bucureşti unde sistematizarea e deficientă“, se spune în Bietul Ioanide, expresie de o sobrietate lapidară a unei situaţii anarhice, în care se recunosc succesiv gusturile şi interesele mai multor epoci. Vremea al cărei suflet Călinescu îl cunoştea cel mai bine este sfîrşitul de secol XIX. Enigma Otiliei începe foarte precis în 1909, cu o extraordinară descriere a cartierului Antim-Sfinţii Apostoli, unde „toate curţile şi mai ales ograda bisericii erau pline de copaci bătrîni, ca de altfel îndeobşte curţile marelui sat ce era atunci capitala“. Scriitorul repetă cu deliciu poveştile bătrînilor: „Acum cincizeci de ani, şedeam pe aici ca-n pădure. Noaptea se clătinau pomii cu şuier, ca la ţară. Casele erau rare şi ieşeam pe aici, ceata de copii, trecînd prin dosul cazărmilor, pe unde e acum 13 Septembrie, o tăiam pe sub deal, ocolind Cotrocenii, peste şoseaua Bolintin şi ieşeam peste Dîmboviţa la Ciurel, unde ne scăldam, şi pe urmă o luam prin Crîngaşi şi ne întorceam pe partea cealaltă a Dîmboviţei pe la Malmaison, tocmai pe seară.“ Să se compare cu aspectul actual al acestui itinerariu.
DE ACELASI AUTOR Johnny Morţi şi manechine Un caz de mutilare Portarul şi rubinul Chiar pentru cît