În ţările muntoase din Orient, schimnicii se refugiază în grote greu accesibile, iar unii călugări clădesc mănăstiri şi lăcaşuri de cult care la o primă vedere par sechestrate între stâncile unde nu ajung decât păsările cerului. Turismul internaţional a inclus multe dintre aceste teritorii ale izolării şi meditaţiei în solitudine, ale nevoii de a fugi de lume, în programe care stârnesc imaginaţia. Turiştilor li se oferă spectacolul aţâţător al inabordabilului. Turiştii stau la baza muntelui, lângă autobuzul parcat pe serpentină, şi îşi sucesc gâtul, întrebându-se cum au reuşit călugării să spânzure o mănăstire în nişte locuri unde nici un arhitect nu s-ar încumeta să plombeze clădiri. Şi, mai ales, cum or fi trăind oamenii acolo, ce mănâncă şi cu ce-şi umplu ziua între rugăciuni.
Uneori, întrebările generate de un lucru inaccesibil îmbogăţesc mintea şi memoria mai mult decât tradiţionala preumblare cu ghid printr-o catedrală. Cu prilejul unei călătorii cu o echipă de jurnalişti într-una dintre aceste ţări din Orientul pe jumătate occidentalizat, ni s-a propus, în afara protocolului, ca un fel de cadou din partea casei, o excursie pe un vârf de munte, unde urma să stăm o jumătate de ceas de vorbă cu un pustnic foarte venerat.
Un pustnic vizitabil, cu oră de primire şi porţie de conversaţie, o pustnicie cu conferinţe de presă e ceva de neînţeles. Ori e pustnic sută la sută, ori nu e. E adevărat că noi, vizitatorii, nu eram un puhoi, ci doar trei cu un însoţitor-translator, dar şi aşa intram într-o fundătură a logicii elementare. La faţa locului, contradicţiile s-au înmulţit. Pustnicului dreptcredincioşii îi tăiaseră un drum în piatră, ca să nu mai fie silit să urce şi să coboare din chilie cu scara. Îi instalaseră apă şi canalizare, iar din inventarul minimalist al grotei, care impresiona şi crea cadrul unei destinse evlavii, nu lipsea un mic apa
