Două camere, la parter; apartamentul l-a primit în '52, la demolări. Pînă să se mute aici avea o casă cu curte, pe Giuleşti; iniţial, nici ea, nici bărbatu-său nu au vrut să plece; să plece unde? - mă întreabă, spunîndu-mi mai apoi că nici cu repartizările nu era chiar aşa, adică floare la ureche; şi pe atunci, ca şi acum; dacă nu ştiai pe cineva care să pună o vorbă pe undeva, n-aveai nici de unele; văzînd că nu se lasă duşi, că refuză să părăsească "de bunăvoie" casa, le-au tăiat apa; apoi curentul; apoi gazele... nu mai rămînea decît să dărîme casa peste ei. Doamna Vişan îşi aprinde o ţigară (doar aşa, să se prostească); îşi netezeşte colţurile gurii cu degetul mare şi cu arătătorul; îşi ridică ochelarii mai bine pe nas (lentila stîngă este crăpată de sus pînă jos, de mai bine de două luni) şi îşi continuă, după o gură de cafea, povestirea. ...Au fost nevoiţi să iasă şi ei în stradă, la fel ca ceilalţi, să "prindă" un loc. Dacă au "prins" apartamentul ăsta a fost că au avut noroc; cum stăteau ei în stradă, a trecut maşina cu procurorul general de atunci, pe care bărbatu-său, mecanic de locomotivă, îl ştia din liceu; fuseseră colegi; procurorul l-a văzut, l-a recunoscut şi auzind că "ditamai mecanicul de locomotivă" nu are unde să stea, "după o zi întreagă de muncă în folosul patriei", le-a făcut rost imediat de apartament, printr-un discurs proletar. Şi cu două camere, şi la parter, ceea ce, la vremea aia, era un lux (luxul a fost al lor, timp de 47 de ani "care s-au făcut pe 14 septembrie, de Ziua Crucii"). Doamna Vişan tace brusc; pălmuieşte a lehamite aerul cu mîna dreaptă, încercînd să alunge o umbră trecută peste ochi; îşi reia povestirea. Au pierdut casa. Cum "cum"? Dintr-o prostie. Adică au avut încredere. Prima oară au avut încredere în oameni. După revoluţie, soţii Vişan au cunoscut o familie: ea lucra la un Institut, el, inginer la "Semănătoarea". La un