Controversa care a precedat premiera și lansarea în circuitul marelui public din România a filmului ”După dealuri” regizat de Cristian Mungiu este una falsă. Reprezentanții Bisericii Ortodoxe ar putea face efortul să vadă mai întâi pelicula și doar apoi să emită comunicate și opinii despre ea. Pentru că, înainte de toate, ”După dealuri” NU este un atac la adresa religiei și religiozității românilor, ci, mai degrabă, o încercare (mai mult decât reușită) de înțelegere a fenomenului care a generat ”cazul Tanacu”. Nici ortodoxia și nici spiritul religios nu sunt puse la zid, ba chiar, se poate spune, ”ies bine” din toată povestea, cel puțin prin comparație cu alte probleme relevate de ficțiunea lui Mungiu.

Faptul că așteptările legate de așa-zisa controversă sunt ”înșelate”, nu fac însă filmul mai puțin interesant. Dimpotrivă, sunt incluse în surpriza pregătită de Mungiu publicului autohton, în special a celui care cunoaște deznodământul și are și o opinie despre tragedia de la Tanacu formată fie din relatările mass-media, fie din cele ulterioare, mai documentate și aprofundate (dar cu circuit mai restrâns), ale cărților Tatianei Niculescu Bran.

Încercarea de înțelegere a cazului nu este sinonimă și cu o atitudine înțelegătoare. Tensiunea din ”4,3,2” o regăsim și în ”După dealuri”. De altfel, dintr-un anumit punct de vedere, ”După dealuri” e o continuare la ”4,3,2”. Dacă în ”4,3,2” personajele încearcă să scape de o sarcină nedorită, în ”După dealuri” societatea (cel puțin o parte a ei) încercă să scape (pasându-și responsabilitatea) de niște copii nedoriți (orfani sau abandonați de proprii părinți), apropiindu-se acum de vârsta maturității, cea la care trebuie să ia deciziile hotărâtoare legate de propriul destin.

Alina (Cristina Flutur) și Voichița (Cosmina Stratan) își caută un loc al lor. Alina îl caută la o familie la care muncește (și în care, p