Am aşteptat anumit finala Campionatului Mondial al Cluburilor, dar n-a meritat. Brazilienii de la Corinthians au trecut la limită de nişte brazilieni de la Chelsea şi bine le-au făcut! De mult n-am mai văzut o echipă cu un joc atât de bătrânesc precum cel al lui Chelsea. Iar cel mai anchilozat era chiar cel de i se zicea El Niňo (puştiul)! Fernando Torres a fost o umbră, complet neinspirat în aproape tot ce a întreprins şi, cu toate astea, finalul l-a găsit pe teren. Oricum, toate schimbările făcute de Rafa Benitez au fost degeaba, începând cu Oscar şi terminând cu germanul Marko Marin. Acesta din urmă a intrat când mai rămăseseră 10 minute din meci şi am mai auzit de el când a bătut un aut. Dar n-aş zice că a fost vina lui. Înţeleg că Benitez l-a băgat tocmai pentru a destabiliza defensiva adversă cu acţiuni repezi din bandă, când colo oamenii săi aruncau mingea tot în faţă, pe vârfuri. Păi în cazul ăsta mai bine-l ţinea pe teren pe Ivanovic, că ăsta era mai potrivit pentru astfel de dueluri când se dădea semnalul pentru ofensivă totală. Bietul Marin aştepta cu mâna ridicată pe partea stângă, dar coechipierii lui aveau nevoie probabil de un time-out, ca la handbal, pentru a afla intenţiile propriului antrenor.

Dar să nu punem victoria sud-americană doar pe seama lacunelor echipei de pe bătrânul continent. Drept e că şi brazilienii au fost departe de a fermeca spectatorul neutru, arătând un realism cu rădăcini europene. E de apreciat că au crezut în şansa lor şi au ştiut să treacă peste momentele grele din prima repriză, chiar dacă şi cu destulă şansă.

Colac peste pupăză, şi evenimentul pentru care se investeşte enorm, inclusiv în sistemul acela electronic împrumutat din tenis, a avut parte de o transmisie la nivel amatoristic. Scorul şi minutul n-au apărut deloc pe ecran, nici măcar când s-a intrat în prelungiri, iar fazele cele mai importante în care