2013 a fost cel mai bun an al Rusiei după destrămarea URSS. Iar 2014 se arată a fi cel puţin la fel de profitabil regimului Putin. De ce să nu facă Rusia ce vrea, când UE şi SUA îi lasă teren liber ca niciodată după prăbuşirea comunismului? Are vreun răspuns UE pentru previzibila orientare a atenţiei Kremlinului spre aducerea la ordine a Moldovei şi Georgiei? Greu de crezut, având în vedere chinuitorul orizont electoral european. Kremlinul a câştigat, în ultimele luni, în dosarul sirian, a obţinut un acord istoric în cel iranian şi a stopat expansiunea UE în zona sa de influenţă directă. Politica în forţă a readus Rusia în postura de jucător planetar, pe multiple fronturi. O soluţie în Siria nu mai e posibilă fără Rusia şi Iran. La scară regională, ţinerea sub control a lumii musulmane – aruncate în haos de beţia ”primăverii arabe” – nu mai e posibilă fără tandemul ruso-iranian. După ce a punctat decisiv în Orientul Mijlociu, teren american de două decenii încoace, Rusia şi-a întors, aparent în ultimul moment, privirea spre ”curtea din spatele casei” proprii. A fost suficient ca Putin să mustre părinteşte regimul de la Kiev pentru ca Ucraina să întoarcă spatele Europei. Protestele din Maidan Nezalezhnosti (Piaţa Independenţei) stârnesc acum aplauzele inutile ale politicienilor europeni (vezi rezoluţia Parlamentului European de joi, 12 decembrie), preocupaţi, însă, înainte de orice, de propriul viitor politic, sub presiunea curentului eurosceptic-eurofob. Ofensiva energetică Să presupunem că anul viitor Rusia va dori să recurgă la varianta maximală pentru a domoli europenismul unei Moldove disperate să se agaţe de o barcă ai cărei pasageri, de altfel, în majoritate, o privesc oricum, numai binevoitor nu. Desigur, există destule mijloace de presiune şi intervenţie îndeajuns de convingătoare pentru a nu se ajunge la soluţia radicală. Mai ales că sunt programate, în 2