Locuiesc în Crîngaşi de cînd m-am născut. De cînd am fost adusă de la Maternitatea Giuleşti. Şcoala generală era la o aruncătură de băţ de casă. Mai apoi, liceul, la două. Pot spune, aşadar, că prima parte a vieţii mele s-a desfăşurat în cartier, fără să dezvolte însă în mine sentimentul de "fetiţă de cartier". În timpul şcolii evadam prin parcul de lîngă bloc sau, din cînd în cînd, suprema distracţie, luxul de a merge "la trenuri". Traversam alături de colega mea de bancă uliţa din spatele fostului cinematograf, spre şina feroviară care tiveşte şi acum marginile cartierului. Apoi, în liceu, evadările scurte şi la obiect se făceau pe Lacul Morii, laolaltă cu toţi chiulangiii rockeri din liceu. În altă parte nu prea aveai unde, exceptînd cimitirul din staţia lui 44, unde erau cîini, paznici şi un sentiment de ne faut pas.

Apoi m-am înstrăinat. Am plecat la facultate. Şi m-am obişnuit cu viaţa de "oraş" - centrul Bucureştiului, pe care îl frecventam zilnic - terase, cinematografe, magazine - microclimatul Romană-Universitate, care făcea Crîngaşiul un loc provincial, mărginaş, cu doar o piaţă, două alimentare şi două magazine de second hand - o sărăcie de care ne deziceam în călătoria cu metroul spre "oraş".

Acum cîţiva ani, pînă şi să comanzi un taxi în Crîngaşi era o aventură: trebuia să te înarmezi cu multe indicaţii şi răbdare pînă să dai de un suflet caritabil de taximetrist. Era socotit cartier de periferie, care nu exista pe timp de noapte. De altfel, singurii care aveau "viaţă de noapte" erau maidanezii şi nepretenţioşii sorţii: cei care se mulţumeau să se dreagă cu o bere, în colţ la "Tamulis", unica bodegă deschisă pe B-dul Constructorilor, o gheretă de 5 pe 5, cu mese de plastic şi miros greu de băutură ieftină. În rest, Crîngaşiul însemna doar drumul pînă la metrou (sau piaţă) şi înapoi, iar cartierul cădea în non-existenţă odată cu lăsarea