"Mangaierea nu este o simpla atingere, ea este MODELARE. Mangaindu-l pe celalalt, fac sa i se nasca trupul prin insasi mangaierea mea, sub degetele mele mangaierea este ansamblul ceremoniilor care il incarneaza pe celalalt" (Jean Paul Sartre). Ca sa ia fiinta, o idee trebuie sa capete corp, sustine undeva, pe buna dreptate, Andrei Plesu.
In cazul mangaierii insa, se consuma un fapt uimitor: corpul insusi, corpul unic al cuplului - pentru a lua fiinta - se face mai intai idee. In iubire, corpul unic al cuplului e mai intai idee, inainte de a deveni corp propriu-zis. De aici incolo, o circularitate miraculoasa se instituie intre termenii ecuatiei: doi se regaseste in unu, care, la randul lui, se regaseste in doi. Indragostitul tinde spre perechea sa, devine una cu ea si, impreuna, acced la propriul intreg. Care intreg se contempla si se regaseste in fiecare dintre cei doi parteneri.
Avem aici, astfel, corpul unic al mangaierii: cel care mangaie (agentul) este una cu cel mangaiat (pacientul). Cum ne avertizeaza Socrate in dialogul Theaitetos, "nimic nu este agent mai inainte de a se uni cu pacientul, nici pacient mai inainte de a se uni cu agentul".
Exista, pe de alta parte, o echitate funciara a mangaierii. Nu se stabileste o ierarhie in actul de care vorbim: ar fi ilegitim si nedemn sa spunem ca mangaietorul e superior, iar cel mangaiat, inferior; sau invers. Fiecare dintre ei este, in egala masura, donator si slujitor (minister) al celuilalt. Si impreuna aspira la o valoare mai inalta, care e mai presus decat fiecare dintre cei doi luat in parte. Cum sesizeaza Sf. Dionisie Areopagitul, "lucrurile inferioare aspira si sunt in cele superioare, intr-un mod mai eminent decat in ele insele". Vezi si Augustin: "Caci in chip necesar orice lucru care a fost creat in vederea altuia este de mai putin pret decat cel in vederea caruia a fost creat".
