"Editorul, chiar de speţa cea mai înaltă, cum eşti dumneata, nu trăieşte prin el, ci prin devotamentul faţă de scriitorii epocii lui", notează George Călinescu într-una din excepţionalele sale epistole adresate lui Alexandru Rosetti, director general al Editurii Fundaţiilor Regale, cristalizând apoftegmatic un principiu moral de relaţie între editor şi scriitor. Apoftegma afirmă, fără îndoială, un adevăr, dar îl şi diluează sau (mai bine zis) îl înceţoşează totodată. Prin referirea la Alexandru Rosetti, care nu era de fapt, adică în sensul propriu, strict profesional, al termenului, un editor, ci un administrator, un menager. Este adevărat, un menager "de speţa cea mai înaltă", profesor universitar, deci intelectual, nu un oarecare investitor de capitaluri în tipărirea şi difuzarea de cărţi. Şi, pe lângă titlul "de speţa cea mai înaltă", acordat de G. Călinescu, mai avea şi un nume cu rezonanţă în istoria naţională, oarecum potrivit cu titulatura editurii. îmi permit să fac observaţia de mai sus din două motive. în primul rând, pentru că am fost şi sunt editor profesionist, cărţar, cum îmi place să-mi spun şi ca să mă deosebesc, cu toată consideraţia cuvenită, de capitaliştii editori, directori ori menageri. în al doilea rând, pentru că o mare parte din viaţa mea am trăit-o în devoţiune, dar nu faţă de "scriitorii epocii" - de o asemenea risipire a ceea ce G. Călinescu numea devotament, nu sunt în stare decât oamenii de afaceri editoriale -, ci faţă de scriitorii cu care am dorit şi am avut norocul - norocul şi-l mai face omul şi singur... - să colaborez, în primul rând cu Tudor Arghezi şi de Ion Agârbiceanu. Dar primele mele amintiri de cărţar vreau să le dedic lui Tudor Vianu, fără concursul căruia, nobil, generos şi discret, nu ar exista - aşa cum sunt, necorespunzătoare planurilor iniţiale, realizării cărora s-au opus şi vremurile şi nepricepuţii răuvoitori - nic