Domnilor,
Recunosc a nu fi fost câtuşi de puţin surprins să constat că, din comandoul care a descins în Comisia de Cultură a Camerei Deputaţilor, marţi, 27 septembrie, făceau parte patroni de edituri care consideră, de când se ştiu, că tipărirea cărţilor reprezintă o afacere ca oricare alta. M-a surprins, e drept, într-o oarecare măsură, că printre patroni s-au aflat scriitori, colegi ai noştri, unii foarte importanţi, membri ai Uniunii Scriitorilor şi beneficiari ai drepturilor pe care doar apartenenţa la asociaţia noastră de breaslă le permite. (Să fie aceştia din urmă chiar atât de „naivi”, încât să nu-şi dea seama că, dispărând Uniunea din cauza penuriei fondurilor, suplimentul de pensie pentru câteva sute de persoane sau indemnizaţia de merit, pe care nu pregetă să le încaseze, s-ar evapora pur şi simplu?)
Dar ceea ce m-a lăsat perplex a fost principalul argument împotriva proiectului de amendare a legii taxei de timbru pe care, şi unii, şi alţii, l-aţi invocat şi anume că plata anticipată a timbrului vă condamnă la ruină. Pe cât de înduioşător, pe atât de falacios este argumentul. Ca să nu spun că e lipsit, pe lângă temei economic, şi de onestitate. Să vă aduc aminte câteva lucruri. A folosi argumentul de mai sus echivalează cu a pretinde că editorul ştie cu exactitate, când tipăreşte o carte, câte exemplare va vinde. În realitate, nici cel mai laborios studiu de piaţă nu e scutit de o marjă de risc. Iar faptul că se aplică timbrul cu pricina nu diminuează şi nu măreşte riscul, care rămâne acelaşi. Cu sau fără timbru pe exemplarul de carte, tirajul e tot o chestiune de apreciere relativă a şanselor de a fi vândut integral sau parţial. Să adaug şi că, în actualele condiţii tehnice de tipărire, un tiraj suplimentar nu constituie o dificultate. Temperatura pieţei de carte poate fi încercată la fel cu temperatura apei din cada de baie