Un volum extrem de incitant şi provocator – pînă la cote mari ale curiozităţii, prin invitaţia adresată imaginaţiei cititorului de a intra în joc – se dovedeşte cartea semnată de Régis Jauffret,Microficţiuni (Editura Vellant, 2010). Şi, s-o spunem neted şi imediat, tradusă admirabil – cum altfel? – de marea doamnă a limbii şi literaturii franceze, Irina Mavrodin. Régis Jauffret se naşte la Marsilia, în 1955, şi debutează cu o piesă de teatru. Publică apoi alte numeroase romane care-i aduc notorietate şi-l menţin în atenţia editorilor, criticii şi a marelui public. O consistentă postfaţă ce închide volumul aparţine aceleiaşi distinse cititoare care se dovedeşte de fiecare dată Irina Mavrodin. „O lectură prin traducere“, cum se confesează traducătoarea, spune totul despre acest volum insolit, desigur, dar şi cumva în spiritul intertextualităţii narative. Ce este literatura? se întrebau nu doar formaliştii ruşi – atît de preţuiţi în Franţa lui Balzac, Stendhal şi Flaubert –, ci ne intrebăm şi noi. În loc de răspunsuri clare ne pricopsim cu noi nedumeriri şi interogaţii. Diverse mici întîmplări şi scurte poveşti avem în această carte de 500 de pagini. Toate narate concentrat, cu umor şi ironie, toate avînd un mister al lor. Secvenţele de viaţă reală sau fictivă pe care le aglutinează Jauffret sunt, într-adevăr, cum s-a spus despre el, o comedie umană. Sînt poate mai mult. Viaţa însăşi. Aşa cum o trăim, aşa cum o vedem la televizor. Secvenţial. Rapid. Succesiv. Intens. Premiul „France Culture/Telerama“ pe 2007 pentru aceste Microficţiuni, se dovedeşte pe deplin meritat. Naratologii noştri ar avea ce să mărunţească. Vladimir Nabokov beneficiază în România de o serie de autor. Ceea ce e foarte bine şi util pentru cunoaşterea acestui mare prozator al secolului al XX-lea, neglijat decenii în şir de autorităţile sovietice, dar şi de piaţa de carte românească. După 1989,