Toţi suntem obişnuiţi să împărţim lumea în două cete: răi şi buni. Eminescu îi împărţea în smintiţi şi în mişei (chemându-l apoi pe Ţepeş să dea foc la puşcărie şi la casa de nebuni). Creştinismul le-a găsit şi un loc: iadul pentru cei răi şi raiul pentru cei buni. Catolicii au introdus între ele un tărâm de „nici acolo, nici dincoace”, pe care l-au numit „purgatoriu”, loc de vacanţă pentru cei „gri”.
Nu ştiu dacă există, de-adevărat, asemenea tărâmuri, înţesate cu drăcuşori sau îngeri şi mobilate cu cazane de fiert oameni, cuie, smoală sau pajişti pe care oamenii buni ies la promenadă cu leii din savană şi scarpină crocodili pe spate. Poate că imaginile astea s-au inventat pentru că, în general, oamenii trebuie să dea lucrurilor o înfăţişare ca să le considere reale. Aşa cum l-au făcut pe Moş Crăciun un bătrânel cu barbă albă, lungă şi ochelari, deşi poate că Moş Crăciun are doar mustaţă neagră, poartă haine verzi, pentru că roşul îl irită, iar cu vederea stă bine.
Cred, însă, cu siguranţă, că dincolo de plăsmuirile vizuale ale oamenilor, există remuşcare pentru „răi” şi linişte pentru „buni”. Deşi mulţi spun că nu există „răi”, că oamenii se nasc buni, dar ceva îi determină să devină răi. Asta e ca şi cum ai spune că, de fapt, leii nu se nasc prădători, ci un fel de pisicuţe dar, pentru că n-au fost mângâiate pe creştet, au început să mănânce zebre.
Alţii consideră că nu există nici buni, nici răi, că suntem undeva prin „zone gri”. E adevărat, nu suntem, nici buni, nici răi. Avem câteva firimituri de bine în noi şi o mulţime de defecte.
Cântarul ne scoate, însă, din zonele gri. Dacă ăsta e defect, devenim ori smintiţi, ori mişei, ori proşti de buni. E cel care face diferenţa dintre „gri”, bun şi rău. Şi fiecare din noi ne alegem „cantităţile”. Dacă alegi să fii rău, atunci când poţi fi bun, balanţa se înclină spr