A fost un concept drag tuturor revolutionarilor radicali, adica acelor oameni care voiau schimbarea permanenta; cu alte cuvinte, odata ce avea loc schimbarea ei voiau o alta schimbare - un fel de schimbare a schimbarii. Nimic nu-i multumea, orice stare de echilibru, de stabilitate - chiar relativa - o priveau ca pe o tradare a idealurilor revolutiei si cereau o noua rasturnare, mai radicala, s.a.m.d. Lumea moderna a cunoscut multi asemenea paranoici, unii celebri precum Trotki (Leon Bronstein) sau Che Guevara. Ambii au sfarsit tragic, primul, asasinat la comanda camaradului de idei si „tatuc al popoarelor", Stalin, iar al doilea, executat de soldatii columbieni. Povestea revolutiei permanente si, eventual, mondiale este, ea insasi, una fara de sfarsit - desi, azi, pare a fi intrat intr-un con de umbra. Mi-am amintit de aceste chestiuni, iesite, oarecum, din moda, citind, zilele trecute, intr-un ziar strain, ca revoltatii din Egipt impotriva noului regim vor un fel de revolutie permanenta. L-au rasturnat pe Mubarak prin violenta, au cerut democratie, au ales un nou parlament, ba chiar si un nou presedinte, iar acum multi au iesit iar in strada, s-au ciocnit violent cu fortele de ordine, iarasi morti si raniti - ma rog, tot tacamul. Tot despre o revolutie permanenta vorbesc unii cand se refera la Libia unde, dupa inlaturarea sangeroasa a lui Gaddafi, conflictele intre invingatori se tin lant; iarasi demonstratii de strada, ciocniri cu politia, morti si raniti etc. Si totusi, este greu sa calificam ceea ce se intampla in Egipt de vreun an incoace, ca fiind inceputul unei revolutii permanente - in sensul in care aceasta a fost definita de parintii sai ideologici. Revolutia visata de Trotki, Guevara sau chiar Mao viza schimbarea, din temelii, a unui sistem social-politic (de ex. capitalism - socialism) si perfectionarea permanenta, tot pe cale revolutionara, a noului sist