Refuzind un set de valori implicite, un limbaj comun cu publicul, un termen de referinta, arta moderna trebuie sa isi creeze in permanenta propriul context. Trebuie sa isi populeze propria pustietate. Si acest lucru nu se poate face decit prin campanii mediatice. Am citit recent un text in care un tinar si foarte talentat eseist, Silviu Man, indraznea sa inoate impotriva curentului si atragea atentia colegilor sai de generatie ca, in cultura, marketingul, promovarea si autopromovarea adica, nu e totul. Reclama, spunea Man, e pentru mase. Opera de arta e pentru tine si pentru Dumnezeu. Poti, mai spunea vivacele eseist, sa-ti faci reclama atit timp cit reclama duce publicul catre destinatia unei substante. Avind in vedere ca activeaza sincron ca student - la Drept! -, eseist-membru de baza al multipremiatului site cultural bookblog.ro, si actor al trupei Passepartout al carei mentor e Dan Puric, Silviu Man stie ce spune si despre marketing, si despre asceza artistului de cursa lunga sau de ardere intensa, si despre obsesia "vinzarii de sine" a "noii generatii". De fapt, eseul sau ridica implicit chestiunea canonului, a criteriilor dupa care judecam arta. Pentru ca, de fapt, rolul mediatizarii, al campaniilor publicitare si al autopromovarii a crescut invers proportional cu importanta canonului. Tabloidizarea artei a fost anuntata de transformarea ei in act de revolta senzationalista impotriva "burgheziei" si "muzeificarii". Un canon e un set de reguli, un limbaj comun artistului si publicului, un set de valori implicite, un loc de intilnire estetica sau chiar mistica (daca ne gindim ca dragalasenia lui Oscar Wilde nu e totuna cu profunzimile lui Dostoievski, desi amindoi erau scriitori adevarati). Marele artist e cel care lucreaza astfel in interiorul canonului incit reuseste sa se intilneasca cu publicul sau la altitudini nebanuite. Uneori, marele artist poate chiar r