Cel mai mare deserviciu pe care Nicolae Ceauşescu l-a făcut societăţii româneşti a fost acela de a muri relativ repede, atunci, în decembrie â89. E drept, el a şi fost ajutat în acest sens - a fost poate ajutorul cel mai consistent pe care l-a primit, în toată cariera lui, de la trei dintre instituţiile fundamentale ale statului său: Securitatea l-a ajutat protejîndu-l cu ghilimele, Justiţia l-a ajutat apărîndu-l cu ghilimele, iar Armata l-a ajutat hrănindu-l - tot cu ghilimele, se înţelege, dar şi cu o porţie încă fumegîndă şi caldă de desert cu zero colesterol şi şapte-şaizeci şi doi calibru.
Toate aceste ajutoare în ghilimele, de care vorbim, au o circumstanţă atenuantă şi una agravantă. Cea atenuantă este aceea că, într-un fel, dacă e să fim subtili, putem spune că Ceauşescu s-a cam sinucis. Am mai dezvoltat undeva ideea, aici o rezum: el, liderul, se complăcuse în a afişa (ajutat - fără ghilimele - de aparatul de propagandă) o invulnerabilitate şi o atotputernicie care, pentru românii care eram atunci, devenise agasantă. Într-atît de nemuritor şi de stăpîn pe situaţie părea, încît despărţirea noastră de sistemul în cauză însemna, obligatoriu, despărţirea de el - cel autorevendicat a fi piesa principală a acelui sistem. Cel mai de preţ fiu al poporului nu putea rămîne teafăr, odată ce poporul se răzvrătea. Simbolic spus, în fiecare ţară comunistă a existat un zid al Berlinului. Noi, în ultimii ani â80, aveam chiar vreo trei: unul era pe Tisa - spre unguri, altul era pe Dunăre - spre iugoslavi, altul era pe Prut - spre sovietici. Specificitatea zidurilor berlineze româneşti a fost aceea că au funcţionat în stilul zidului lui Manole, dar în sens contrar: tocmai pentru a putea fi dat jos, a trebuit pus cineva sub dărîmătură! Cuplul Ceauşescu s-a achitat bine de sarcină, primind toate cărămizile în cap.
Cum spuneam, cei care l-au împins pe Ceauşe