* Mario Vargas Llosa, Sărbătoarea Ţapului, traducere de Luminiţa Voina-Răuţ şi Mariana Sipoş, Editura ALLFA, 2002 De ce depinde "adevărul" unui roman? se întreaba, naiv-retoric, Llosa în eseurile sale din Adevărul minciunilor (1990), traduse în româneşte tot la Editura ALLFA în 1999. "De propria sa capacitate de convingere, de forţa comunicativă a fanteziei, de puterea magiei lui. Orice roman bun spune adevărul şi orice roman prost minte. Fiindcă «a spune adevărul» într-un roman înseamnă să-l faci pe cititor să trăiască o iluzie, iar «a minţi» înseamnă să nu-ţi izbutească această şmecherie. Romanul este un gen amoral, altfel spus, el are o etică sui-generis pentru care adevăr şi minciună sînt concepte strict estetice". Lui Llosa i-a reuşit cam întotdeauna "şmecheria", de la primele sale romane (Oraşul şi cîinii, Casa verde, Conversaţie la Catedrală) aşezate de critică sub semnul "romanului total" şi al unui ideal "inclusiv şi centripet", la cele, mai elaborate sau nu, din cea de-a doua perioadă a sa (Mătuşa Julia şi condeierul, Războiul sfîrşitului lumii, Povestaşul, Istoria lui Mayta, Cine l-a ucis pe Palomino Molero?, Elogiul mamei vitrege), dar care marchează o criză a convingerilor realiste, o perioadă de autoparodie şi o accentuare a relativizărilor de tot felul, mai bine explicate în eseurile sale. Sărbătoarea Ţapului este o promisiune mai veche a scriitorului peruvian, un proiect care datează de prin 1975, un fel de piatră de încercare pentru scriitorul sud-american: romanul dictaturii. Ca Miguel Angel Asturias în Domnule Preşedinte, ca Márquez în Toamna patriarhului, ca Fuentes în Moartea lui Artemio Cruz, sau Carpentier în Recursul la metodă, Llosa scrie un "roman total" al dictaturii, al doilea roman al său a cărui acţiune nu se petrece în Peru. Războiul sfîrşitului lumii fusese primul, iar procedura narativă - destul de riscantă - era acolo o reelab