„Afacerea Bordei” scoate în evidenţă, dincolo de complicaţiile legaliste, existenţa poate a celei mai mănoase îndeletniciri postdecembriste: cumpărător al drepturilor de proprietate litigioase.

Pe fondul isteriei declanşate de susţinătorii lui „restitutio in integrum” în confruntarea lor cu partizanii mai mult sau mai puţin interesaţi ai etatismului, a apărut această categorie: a oamenilor cu bani, dispuşi să investească în operaţiunile de recuperare a unor bunuri pentru care foştii proprietari nu mai aveau sau nu mai au nici timp, nici răbdare şi nici bani – cunoscute fiind procedurile greoaie şi lipsite de celeritate ale sistemului judiciar românesc. A existat şi mai există o categorie de moştenitori care n-au reuşit să se încadreze în termenele succesive de solicitare a restituirii sau care nu dispun de documentarea completă. S-a format şi consolidat, în paralel, o altă categorie: cea a cumpărătorilor de astfel de drepturi. Ei află, prin interpuşi sau prin agenţii specializaţi, care sunt „poturile” mari, respectiv moştenirile importante nerevendicate. Dau de urma celor în drept şi negociază: mai puţini bani, dar acum – sau mai mulţi, dar prea târziu sau deloc. Aparent este o ruletă, un joc, în care se mizează pe o carte care poate să fie sau nu câştigătoare. În realitate, această veritabilă industrie merge la sigur. Toate roti-ţele mecanismului sunt atent verificate şi bine unse, în aşa fel încât să conducă spre finalul aşteptat. Atât la nivelul produ-cerii de dovezi (s-a perfecţionat o adevărată industrie de profil, care produce aproape orice tip de document) până la disponibilitatea (contra „taxă”) acceptării şi luării lor în considerare. În acest fel, un procent important din terenurile şi clădirile din zonele cele mai scumpe ale Bucureştiului au intrat în mâna câtorva persoane pe care le veţi regăsi sistematic pe rolurile instanţelor în calitate de re-c