Doua confuzii pandesc Juno de la bun inceput: prima este comparatia absolut hazardata cu 432, iar a doua - tendinta spectatorului, furat de dialogurile inteligente si provocatoare, de-a lua drept valabile concluziile total neverosimile ale filmului, frumos impachetate in poleiala corectitudinii politice. E drept, filmul are ca subiect o adolescenta insarcinata si dezorientata pentru ca nu prea stie ce poate face cu sarcina ei. Dar aici orice asemanare cu 432 se opreste; ba dimpotriva - conjunctura, epoca, personajul, mentalitatile si reactiile celor aflati in jurul elevei americance de 16 ani din 2007 difera fundamental de contextul in care se desfasura povestea studentei romance care avorta inainte de '89. Cat despre calitatile acestui film, considerat deja "Little Miss Sunshine al acestui an" si nominalizat la patru categorii ale Oscarului (cel mai bun film, cea mai buna regie - Jason Reitman, cea mai buna actrita in rol principal - Ellen Page, cel mai bun scenariu original - Diablo Cody), ele sunt multe si reale, ceea ce face cu atat mai dificil de reperat defectele intregului. Sa o luam pe rand. Jason Reitman si-a exersat deja mana si sarcasmul in excelentul Thank You for Smoking, care a tranzitat ecranele noastre in 2006 fara atentia pe care ar fi meritat-o (modul detasat ironic, cu detalii incomode si umor negru, in care se vorbea acolo despre fumat - si mai ales despre legitimitatea lui - nu le-a cazut probabil prea bine tuturor). Aparent, dintr-un scenariu cu replici sclipitoare precum cel semnat de Diablo Cody (o tipa total dezinhibata, nascuta in 1978, fosta stripteuza, scriitoare in timpul liber, detinatoare de blog descoperita pe net de un producator de film care i-a cerut sa scrie un scenariu - dupa care ea a venit cu Juno -, care declara: "Striptease-ul mi-a tabacit pielea, dar sa ma expun ca scriitoare a fost mult mai brutal") si flerul unui regizo