Vreme de citiva ani buni, am avut "privilegiul" de-a lucra in teatru. Am participat, ca martor, la gestatia unor spectacole. Cita truda, cit chin! Un consum infernal de nervi, incepind cu distribuirea rolurilor si terminind cu repetitia finala, cind teatrul devine locul cel mai animat de pe mapamond. Am parasit, acum zece ani, fascinanta lume a teatrului avind sedimentata in minte imaginea directorului ideal ce ar trebui sa obladiasca lumea Thaliei: in fata intrarii personalului artistic, o statuie confectionata din cirpe, paie, lut, sfori, cilti, arcuri si tot felul de instrumente muzicale (cit mai multa sfoara, cit mai multe instrumente de tortura, aceasta fiindca in teatru, in culise, dar si pe scena, la pupitrul orchestrei, dar si in ateliere, se trag atitea sfori, se cinta pre atitea limbi si se prefigureaza atitea sentinte, incit ai impresia ca ai nimerit intr-un musuroi de furnici proaspat ravasit de un agresor vesnic nevazut si nestiut) de care se sprijina o scara de incendiu. Jos, linga scara: o caldare de smoala si un somoiog. Pe pieptul mogildetei, o placuta cu inscriptia: Directorul general al Teatrului Cutare sau Directorul general al Teatrului cu Tare. Si indemnul: "Nu va sfiiti, aveti dreptul sa va exprimati in scris nemultumirea...". Indemnul nu trebuie rostit/ citit de doua ori: in scurt timp, pieptul mogildetei se umple de inscriptii. (Nu e cazul sa insistam asupra continutului: orice cititor obisnuit sa parcurga inscriptiile si desenele mizgalite de adolescenti pe ziduri, fara sa faca un cine stie ce efort, isi poate imagina si singur cam ce ar putea scrie pe pieptul unui sef al institutiei angajatii sai!)

In dreapta statuii, un copac uscat, de preferinta salcim, ca sa ne duca cu gindul la Moromete, pe ramurile caruia stau agatate o groaza de ciori, cirtind dimineata impotriva regimului, pentru a-i aduce, seara, omagiile. Inainte de ora prinzu