Cătălin Voicu, reţeaua sa, discursurile, metodele şi nevoile pe care senatorul PSD le rezolva în subteran au conotaţii penale, dar şi o valoare istorică. Ele sunt proba continuităţii vechiului sistem la cel mai înalt nivel în statul de drept născut din resturile Ceauşeştilor. Cred că, după ce au lecturat zilele acestea interceptările din dosarul „Voicu" apărute în presă, pe mii de foşti activişti şi alţi paraziţi hrăniţi din seva roşie a „Epocii de Aur" i-a încercat un călduţ sentiment de nostalgie. Nostalgia acelor vremuri când, în toată ţara, prim-secretarul te rezolva la Bucureşti, securistul te „scotea" la miliţian, directorul de întreprindere te aranja la un tovarăş judecător, când şeful de aprozar îi rezolva şi el pe potentaţi cu tot ce se preta la oală. Codul eschivării în faţa legii era încifrat în codul relaţiilor, restul se pierdea în detalii. Iar la final se „dădea o masă", manevra tipică prin care se celebra victoria fărădelegii. Aveau şi acele timpuri hedonismul lor.

Acum, după 20 de ani, avem, în sfârşit, proba materială că lucurile stau la fel. Dialogurile Voicu-Căşuneanu, Voicu-Costiniu, Voicu-Mazăre, Costiniu-Căşuneanu arată că, de principiu, nimic nu s-a schimbat. Doar şpăgile şi personajele sunt altele, inşi din generaţia care la Revoluţie se învârteau între 20 şi 40 de ani; arivişti iţiţi din eşaloanele 2, 4 şi 5, o dată ce hăţurile statului au fost preluate strâns de garantul lor fidel din toţi aceşti ani, preşedintele Ion Iliescu. Îmi permit aici o speculaţie personală vizavi de domnul Iliescu: cred că dumnealui însuşi, în liniştea biroului de lucru îngrijit de doamna Nina, a încercat fiorul anilor de odinioară; sentimentul acela catifelat de admiraţie faţă de tinerii descurcăreţi ca senatorul Voicu şi familiaritate cu poza magistraţilor care se gudură, de genul Costiniu. Din acest punct de vedere, Ion Iliescu poate fi mândru. Idealuri