Val Gheorghiu scrie o proza alerta, atenta la nuante, la detalii, desi jonglind cu toate strategiile pe spatii mici. Dar tocmai in astfel de cazuri rateurile sint fatale. Nu si pentru autorul Omului din gard. El este, nu am nici o indoiala, un scriitor care merita o atentie mult mai insistenta. Macar egala cu cea de care se bucura pictorul. Daca toata lumea il cunoaste si il recunoaste pe pictorul Val Gheorghiu, nici prozatorul nu trebue scapat din vedere, pentru ca e capabil mereu de noi si noi boroboate. Aparut cu putin timp in urma la editura Junimea, volumul Omul dingard reprezinta o exigenta selectie din proza autorului; e vorba de o mini-antologie care sa cuprinda esenta unei opere, diferenta sa specifica. Sa incercam sa vedem care ar fi aceasta. Nu intimplator, mai mereu Val Gheorghiu se simte bine in proza de foarte scurta respiratie; nu marile evenimente, nici faptele inregistrate de la o distanta suficienta incit sa permita aranjarea lor in functie de o cauzalitate plauzibila constituie "tinta" acestor incizii in cotidian; dimpotriva, este cautat cu insistenta momentul cel mai anodin, care se curma brusc printr-o de nimic asteptata intimplare care intoarce totul cu susul in jos. Dar nimic nu este previzibil, nimic nu se lasa citit in derularea initiala a scenelor. Personajele (care poarta nume exotic-caraghioase precum Stiv, Sasa, Haidia, Chibici, Saraga, Zarandi, Sache, Sarmiza Jacota, Aspazia, Gala, Tarabuta, domnisoara Pepa, madam Hariga, Bagu etc.) nu sint schematizate pina la a deveni simple functii ale unui pretext absurd, ci isi traiesc cu patima conditia anodina, derizorie. Ceea ce le invadeaza viata si ii acorda o discreta detenta absurda este banalitatea in care se complac. Nimic nu le poate smulge din rutina, nici macar momentele care, in mod obisnuit, impun o atitudine macar decenta, de nu chiar grava. Dar tocmai aici este clenciul: desi caraghi