Bişniţarii făceau rost de legitimaţii false de serviciu ca să scape de eticheta de „paraziţi”, de amenzi sau de închisoare. În anii ’80, cei implicaţi în circuitul bişniţei recurgeau la numeroase tactici ca să dea peste nas miliţienilor care le urmăreau activitatea. Activitatea bişniţarilor în comunism intra sub incidenţa Decretului 153/1970. Acesta sancţiona cu închisoare contravenţională de la o lună la şase luni sau cu amendă de la 1.000 la 5.000 de lei „iniţierea sau constituirea unor grupuri de persoane care, prin comportarea lor, exprimă o concepţie de viaţă parazitară sau anarhică, contrară regulilor elementare de bună-cuviinţă, străină principiilor de convieţuire socială, precum şi sprijinirea sub orice formă a unor astfel de grupuri sau aderarea la acestea”.

Şi mai era şi articolul 295 din Codul Penal, cel privind specula, care prevedea, la punctul c, că „exercitarea comerţului fără autorizaţie, ca îndeletnicire, se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 5 ani”.

Ioan Părăială, sectorist în zona centrală a Capitalei în anii ’80, îşi aminteşte că pentru a-i pedepsi pe „speculanţi”, aşa cum erau denumiţi bişniţarii în limbajul oficial, se apela mai degrabă la prevederile Decretului 153/1970.

„Câteodată, activitatea lor îmbrăca şi aspectul infracţional prevăzut de Codul Penal, dar era mai greu de demonstrat, se accepta greu ca infracţiune. Dar Decretul 153 prevedea pedepse de la una la şase luni, aşa că le dădeai şase luni de închisoare contravenţională şi erai sigur că, în perioada asta, cutare bişniţar nu mai vine în zona Covaci. Iar pentru ei, asta era cea mai mare pedeapsă”.

Demonstraţie: grup parazitar

Bun, bun, dar pe bişniţar nu puteai să-l vâri din prima la penitenciar: „Trebuia să aibă cel puţin trei constatări că se ocupă cu aşa ceva, ca să primească mandat. Şi toate constatările