Astăzi, la 95 de ani de la evenimentele din 1918, Republica Moldova este într-o situaţie - păstrând proporţiile - oarecum similară. Este în faţa unei ocazii istorice ce nu se oferă prea des. Partea basarabeană are şansa de a reveni la spaţiul european şi românesc în acelaşi timp, într-un spaţiu ce garantează securitate, democraţie şi prosperitate.

La 27 martie 1918, parlamentul local al Basarabiei, convocat în sediul de astăzi al Academiei de Arte de pe strada Alexe Mateevici din Chişinău, adopta o decizie istorică. Cea de unire a provinciei dintre Nistru şi Prut cu România, potrivit dreptului popoarelor la autodeterminare, proclamat şi de Lenin în noiembrie 1917. Sfatul Ţării era un organ ales pe baze democratice, reprezentând cele mai importante grupuri etnice, curente politice sau grupuri socio-profesionale.

Până şi Lenin va fi tentat să-i recunoască legitimitatea, trimiţând pe adresa Sfatului Ţării o telegramă în care îşi manifesta interesul de a colabora cu această instituţie, ceea ce echivalează cu o recunoaştere de facto. Decizia Sfatului Ţării din 27 martie 1918 va fi însă contestată de Rusia sovietică pe motiv că instituţia respectivă ar fi reprezentat doar interesele claselor exploatatoare, nu şi cele ale oamenilor muncii. În realitate, majoritatea zdrobitoare a membrilor Sfatului Ţării proveneau anume din rândurile ţăranilor.

Cu câteva decenii mai devreme, Moldova se unise cu Muntenia, creând Principatele Unite (1859) şi apoi România (1866). Astfel, la 1918 Basarabia îşi reface unitatea seculară nu numai cu teritoriul dintre Carpaţi şi Prut al vechiului principat medieval al Moldovei, de la care a fost desprinsă în 1812 de către Imperiul ţarist, dar şi cu spaţiul românesc în ansamblu. Prin extensie, Basarabia revine la 1918 şi la spaţiul european de la care fusese ruptă un secol mai devreme. Aceasta însemnând pentru românii basarabeni rec