Intre vecinii imperiali ai Romaniei lui Carol I, Rusia era cel mai important. Asa fusese si inainte de 1866, asa a fost si dupa 1914. In 1792, Rusia a ajuns granita in granita cu spatiul romanesc, adica a devenit, cum spunea Take Ionescu in 1891, "dusmanul natural" al acestui spatiu, in timp ce politica externa a romanilor a devenit "politica fricii".
Frica de intentiile expansioniste ale Rusiei spre Balcani. De atunci inainte, toate actele importante de politica externa ale romanilor au fost dictate - cum sunt si astazi - de miscarile Rusiei inspre vestul si sud-vestul granitelor sale europene.
Toata domnia lui, Carol I a fost extrem de preocupat de ceea se intampla in necuprinsul slav de la Rasarit. Si domnia fiindu-i indelungata, Carol a avut prilejul sa-i cunoasca pe trei dintre tarii Rusiei: Alexandru al II-lea, Alexandru al III-lea si Nicolae al II-lea. Cu toti a cautat sa intretina legaturi. Mai curand de reciproca acceptare decat de prietenie.
Cu Alexandru al II-lea a avut multa corespondenta la inceputul domniei sale, incurajat si de Bismark, al carui indemn chiar era de a se casatori cu o printesa rusa. "Tarul reformator" ii dadea mai tanarului sau vecin sfaturi de reformare a statului, iar odata cu redeschiderea crizei orientale in 1876, se arata interesat de Romania, pozitionata cum era in calea armatelor rusesti in drumul lor spre Peninsula Balcanica. Acest interes reiese si din scrisorile tarului catre Carol, nu doar din politica lui Gorceakov, ministrul rus de externe. Tonul scrisorilor este cam de sus si nu-i asa doar din cauza diferentei de varsta dintre cei doi suverani (21 de ani).
Preocupat de colaborarea cu armatele tarului pentru obtinerea independentei, Carol se arata retinut. Abia in starea de tensiune de dupa Pacea de la San Stefano, din 1878 - prin care Romaniei i se ia din nou sudul Basarabiei -, atunci cand Al