Lucrurile din poezia lui Emil Brumaru au o existenta voluptoasa; cresc, dospesc inauntrul lor si ne imbie nu la contemplatie ascetica, ci la un vis tulburator, erotic. La un erotism somnolent, devorator. Poezia lui Emil Brumaru isi are originea, cred, in celebrul tablou al lui Salvador Dali, Persistenta memoriei, unde ceasurile se dilata scurgandu-se in peisajul din jur. Lucrurile din poezia lui Emil Brumaru au o existenta voluptoasa; cresc, dospesc inauntrul lor si ne imbie nu la contemplatie ascetica, ci la un vis tulburator, erotic. La un erotism somnolent, devorator. Obiectele cele mai banale isi deschid corola asemenea unor uriase flori carnivore si ne atrag ca niste fluturi frivoli, prin polenul si stralucirea lor, spre un taram al pierzaniei. Poetul, precum Robinson-ul lui Michel Tournier din Limburile Pacificului, se impreuneaza cu natura, dar nu cu mandragorele din poenita insulei, ci cu obiectele casnice din bucataria sa, determinandu-le sa se inmulteasca intr-un mod delicios si halucinant totodata. Natura lui Emil Brumaru are parca ceva din naivitatea tablourilor vamesului Rousseau. Formele sunt pline, rotunde. Pocnesc ca niste fructe rascoapte intr-un spatiu luminos, luxuriant. Lucrurile nu infloresc, ci se incarca de rod dintr-o data. Florile sunt in acelasi timp si flori si fructe. E un univers paradisiac in care fructele ispitei sunt tavalite prin zahar vanilat si oferite de-o Eva impodobita cu trei sani (vezi Reparata) tuturor vietuitoarelor Paradisului. Caderea n-o cunoaste numai omul, ci „tot creatul", ba - am putea spune - si „tot increatul". Obiectele poseda coapse si sani. Copacii cresc bucalati, grasuni, ca niste ingerasi dolofani. Frunzele soptesc ademenitor, florile clipesc din pleoape, miscandu-si in lumina alene genele lungi si parfumate. Regnul animal se amesteca nu numai cu regnul vegetal, ci si cu cel mineral. La radacina unui copac poti