La 31 de ani, Chivu se află în faţa semnării ultimului contract important din carieră. Dar de ce trebuie să se roage el de Inter şi nu Inter de el?
Peste cîteva ore, începînd cu 1 ianuarie, Cristi Chivu va fi un om liber. Liber să semneze cu orice club din lumea asta care i-ar oferi condiţiile care să-l mulţumească pe el, ca fotbalist, pe familia lui şi pe impresarii săi. E un conglomerat care funcţionează în lumea fotbalului, oricît de greu ne-ar fi să înţelegem, o tripletă pe care o regăsim mereu. Jucător-familie-impresar. Trei entităţi care nu pot funcţiona una fără cealaltă, e ca o coaliţie de guvernare în care fiecare vine cu procentele sale, dar fără procentele celuilalt nu poate merge mai departe.
Care e ideea, de fapt. În Gazeta de marţi, Dominique Antognoni făcea o analiză a situaţiei lui Chivu. În stilul presei italiene, condimentată cu accente personale ale suporterului interist, de origine română, care l-ar vrea în continuare pe Cristi la Inter. Şi cu o uşoară săgeată îndreptată asupra impresarilor lui Cristi. Care au răspuns în Gazeta de miercuri.
În momentul ăsta, Cristi Chivu e o ţintă. Doar un nebun sau unul care nu se pricepe la fotbal ar spune altceva. La 31 de ani, nu e deloc un fotbalist bătrîn. Sau dacă e, are experienţă, nu aşa se spune despre bărbaţi, că nu îmbătrînesc ci capătă experienţă? O experienţă pe care orice antrenor şi-o doreşte. Ce mai are Chivu? Are marele avantaj de a fi stîngaci, într-o lume a fotbalului în care cei ce lovesc nativ mingea cu stîngul sînt foarte rari. Întrebaţi un antrenor ce ar prefera, un fundaş central-stîng de picior drept sau de picior stîng? Ce mai are? Are capacitatea de a juca pe mai multe poziţii, în două linii, de apărare şi de mijloc, foarte importante pentru orice echipă. Are 8 ani de fotbal italian, ceea ce înseamnă că interpretează tactic orice i se cere, căci fotbalul italian e ce