A venit vremea să băsădim. Asta înseamnă, în graiul moţilor, să povestim. Am aflat-o în comuna Avram Iancu, la doi paşi de învolburatul Arieş Mic, pe cea mai mare tulnicăreasă din
A venit vremea să băsădim. Asta înseamnă, în graiul moţilor, să povestim. Am aflat-o în comuna Avram Iancu, la doi paşi de învolburatul Arieş Mic, pe cea mai mare tulnicăreasă din Apuseni, Elena Pogan pe numele ei. Şi am depănat viaţa cea lungă a tulnicului, sufletul moţilor.
Greu de spus dacă e instrument de cântat. Cu sute de ani în urmă, oamenii munţilor îl foloseau ca pe un fel de telefon mobil. Comunicau între ei, transmiteau tot felul de mesaje codificate, să ajungă informaţia de la un sat la altul, căci satele erau risipite, ca şi azi, prin pădurile seculare. Aşa se anunţa pericolul vrăjmaşilor ori îşi dădeau întâlnire moţul cu moaţa. Azi, din tulnic se cântă doar în faţa turiştilor.
Tulnicul a fost la început o armă în mâna bărbaţilor. Nu de luptă, ci pentru comunicare. Mare nevoie a fost de el în vremurile de restrişte ale răscoalei moţilor, pe vremea lui Horea. În orice moment ştiau românii unde anume se află duşmanul, dar şi când şi cum să-l lovească. După ce a trecut vitregia, arma s-a transformat în cântec. Şi a trecut în mâna femeilor. Şi la femei a rămas până în ziua de azi.
Cântec în miez de noapte
La cei 82 de ani ai săi, Elena Pogan se ţine bine, e sprintenă, ca orice om de la munte. Nu poate să ţină pasul cu un bătrân muntean, la urcuş, tânărul de la oraş! Am simţit asta pe pielea mea cât am colindat prin Apuseni. Ne pofteşte la ea în bătătură, scoate repede scaune din casă, refuzând s-o ajutăm la cărat, apoi ne punem la vorbă în curtea cu iarba moale, la umbra unui fag bătrân.
Atentă cu felul în care se prezintă oaspeţilor, se şi schimbă repede de haine, să ne arate costumul popular pe care îl păstrează ca pe lumina ochilor. "Nu e
