Mitul întineririi şi al reformării clasei politice româneşti e pe cale să se spulbere.
Riscul ca omul obişnuit să tragă concluzia că majoritatea „feţelor noi" din politica autohtonă nu sunt altceva decât paravane pentru ilegalităţi a depăşit limita de siguranţă a democraţiei. Cazul deputatului M. Boldea (36 de ani) este ilustrativ şi are două efecte perverse: pe primul l-am menţionat mai sus, iar cel de-al doilea se va reflecta în următoarele măsurători sociologice ale încrederii populaţiei în Parlament.
Mulţi dintre conaţionalii noştri zâmbesc deja amar când aud că „Parlamentul este organul reprezentativ suprem al poporului român şi unica autoritate legiuitoare a ţării" (art. 61, alin. 1 din Constituţia României). Nu mai cred asta şi, fie vorba-ntre noi, nici n-ar avea motive serioase să o facă. Parlamentul (adică actuala legislatură) este departe de a reprezenta, în momentul de faţă, opţiunile şi interesele majorităţii cetăţenilor cu drept de vot.
Au apărut structuri politice artificiale care racolează transfugi pentru a promova interese de afaceri (cu statul, evident) ce trec dincolo de orice bariere doctrinare (dacă putem vorbi despre doctrine în România de azi).
Numai că nimeni nu se grăbeşte să explice că se face o gravă confuzie între instituţia parlamentară şi persoanele care deţin, vremelnic, demnitatea de senator sau deputat şi care încropesc adevărate „cooperative de producţie". De fapt, nemulţumirea cvasigenerală faţă de Parlament nu vizează instituţia în sine, fără de care nu poate fi conceput un stat democratic, ci liota de impostori şi bişniţari - prost deghizaţi în oameni de afaceri - care s-a infiltrat în partide şi mai apoi în Legislativ.
Înainte de toate, oamenii obişnuiţi văd, fără a şti dedesubturile escrocheriilor şi învârtelilor cu bani publici, că mulţi „aleşi" nu pot să spună două cuvinte în limba română făr
