Două decenii într-o singură zi: sfârşit de an 1989 - sfârşit de an 2009. Noaptea se destrăma. O noapte în care, înainte de decembrie '89, statisticienii erau nevoiţi să publice tot felul de comparaţii cu 1938, an de vârf al României interbelice. Şi au tot măsurat cum se multiplica producţia: de 10 ori, de 100 de ori, de 150 de ori, potrivit documentelor vremii.
Elanul, cel real, nu cel "adus din condei", era însă cantitativ. Nu şi calitativ. Dar statisticile n-au surprins şi această realitate. Mai importantă decât dimensiunea cantitativă. Fireşte, calitatea ar fi putut să fie asigurată de "salba de întreprinderi" cu care a fost împodobită ţara. N-a fost însă aşa. Într-o vreme în care, în toate ţările dezvoltate, piaţa se deschidea pentru consum - căci personajul central care decidea ce se produce, cât se produce şi cum se produce devenise consumatorul - noi continuam să fim prizonierii unui comportament învechit.
Şi să ne mândrim cu producţia pentru... producţie. Deşi economia românească producea efectiv cu spatele la piaţă. Şi la oameni.
Cum începuse dimineaţa? În 1990, când statisticienii publicau căderi de producţie faţă de 1989, întreaga societate a intrat în panică. Veştile erau alarmante. Producţia de cărbune scăzuse cu 35%. Cea de petrol cu 15%. Producţia de gaze naturale tot cu 15%. Cât priveşte energia electrică, s-a redus atât de mult, încât a fost nevoie de importuri masive. De fapt, întreaga producţie industrială a căzut dramatic şi mulţi s-au întrebat cum a fost posibilă prăbuşirea.
Oamenii aşa gândeau: că ne prăbuşeam atunci. Deşi, în realitate, prăbuşirea începuse în 1980 şi abia atunci ieşea la iveală. Fiindcă noi, vreme de lungi decenii, am îmbrăţişat un alt model decât cel înscris în genele fiecărui individ. Un model artificial, fabricat în cancelarii, bazat pe repartiţia planificată.
Dar plan
