Declinul unei formule artistice survine, adesea, fie prin inflaţie de popularitate (mecanismul creator, epuizat de harnici condeieri, devenind manieră), fie printr-o disidenţă subtilă (respectiva platformă estetică fiind chestionată din interior). Această din urmă posibilitate merită toată atenţia, deoarece presupune revigorarea, chiar dislocarea registrelor bătătorite. Întrucît şi-a cam trăit traiul în poezia ultimului deceniu, cunoscîndu-şi deopotrivă maeştrii (Ianuş, Sociu, Khasis) şi minorii (Perdivară, Drumea, Peniuc), deci maturizîndu-se îndeajuns, minimalismul biografist ajunge „înfruntat“ de către voci care, aparent, l-ar putea revendica. Nu-i vorba aici de dueluri programatice sau de fronde generaţioniste, ci de intuirea discretă, însă percutantă, a unor teritorii poetice inedite pornind de la premisele arhiexploatate ale notaţiei fruste. Şi cu atît mai fertil este germenele inovaţiei, cu cît îl regăsim în poezia unor debutanţi.Nostalgicul depresiv Pitorescul Matei Hutopila, originar din Bucovina ucraineană, absolvent de Istorie-arheologie, este cîştigătorul concursului de debut organizat de Casa de Editură „Max Blecher“. Intitulat straniu – Copci –, volumul său se deschide cu o declaraţie aproape politică: „pot să-mpartă şi să coloreze hărţile cum vor/ şi-n rusă şi-n română ăsta-i glod moldovenesc şi ăsta-i aer moldovenesc ca ceaţa dimineţii/ aceeaşi dincoace şi dincolo de prutul de ale cărui ode ni s-o acrit“. Intrăm astfel într-o geografie rurală, ocolită de înţepăturile parodice ale Georgicelor cărtăresciene ori de viziunea distopică din Ieudul fără ieşire. Memoria acestui „flăcău teribil“, cum îl portretizează Claudiu Komartin, păstrează nostalgia locurilor aurorale (căci numai evocîndu-le „lucrurile au iarăşi un sens“), recuperînd patina limbajului regional pînă către vagi modulaţii sămănătoriste. Numai că, inclusiv lectura valorosului poem la