Ca prozator, Florin Manolescu se plasează între „bijutierii“ fantaşti, alături de Alexandru George, Radu Albala, Ov.S. Crohmălniceanu, Costache Olăreanu, dar au fost numiţi în aceeaşi serie şi Cristian Tudor Popescu, Mircea Opriţă sau Voicu Bugariu. Ca un literat al zilelor de azi, Manolescu nu-şi ocupă locul pur şi simplu, ci înfăptuieşte tacticos o demonstraţie, un autocolaj, ca şi cum s-ar adăuga printr-un soft unei fotografii de epocă. Nu e deci de mirare că revine, după şapte ani, asupra unor personaje, poveşti, detalii, pentru pura plăcere a unei alte asamblări, mai ingenioase, mai limpezi şi care, în final, să arate complet diferit şi altfel elocvent decât data trecută.

Mentaliştii* – „alte nouă povestiri incredibile“ decât cele publicate în urmă cu şapte ani la Editura Humanitas, în Misterul camerei închise – câştigă mult în claritate şi dezinvoltură. Acum, sertarele rebusistice abandonează orice intenţie, oricât de bine camuflată în volumaşul de la Humanitas, de a-l pune în încurcătură pe cititor şi se abandonează jocului. O încercare prea serioasă (Luminiţa Marcu) de a-l citi pe prozator prin aceeaşi lentilă cu care a fost observat criticul, istoricul literar şi specialistul în literatură SF a dus deja, acum câţiva ani, la o concluzie previzibilă: jocurile „cu mai multe strategii“ ale autorului lui Caragiale şi Caragiale (1983) funcţionează în toate ipostazele. Nu ne mai rămâne decât să descoperim ce rol au ele în sisifica Enciclopedie a exilului românesc (2003) şi, finalmente, să nu mai luăm nimic în serios cu adevărat... Nu e cazul, fireşte, iar povestirile de la Cartea Românească folosesc, de această dată, explicit filtrul relativizant.

Un motto luat din Cervantes ne împiedică s-o luăm la vale cu eventualul chef detectivistic: „Asta-i bună! răspunse don Quijote. Vra să zică, nişte cărţi care s-au tipărit cu voia regilor şi cu încuviinţarea