Nu ştiu cum mai e la Nădlac, dar acum zece ani, când am ieşit prima oară din ţară cu autocarul, mi-am jurat să nu mai calc niciodată într-o vamă terestră românească. Am ieşit de-acolo, după opt ore de aşteptare, jumuliţi bine. Am intrat apoi pe mâna ungurilor, care aveau un sistem la fel de diabolic de jefuire ca şi confraţii lor români. Vameşii inventaseră şpaga pentru orice. Se începea cu "taxa de trecere de cinci euro, ca să nu te ţină cu orele la control". Mai era o "taxă pe paşaportul alb", adică pe acel paşaport, prospăt scos, pe care, în mod firesc, nu apărea vreo ştampilă de ieşire din ţară. Taxa era 10 euro. Cele două şpăgi se adunau la "însoţitorul de bord", un tip cu gel în cap care colecta paşapoartele. Cobora şi dispărea apoi în noapte. Se întorcea şi striga câteva nume. Erau persoanele cu probleme, care aveau interdicţie de a se întoarce în spaţiul UE din cauza diverselor infracţiuni comise. Ieşeau pe rând să-şi rezolve situaţia. Toţi şi-o rezolvau.
CITEŞTE CONTINUAREA COMENTARIULUI AICI
Nu ştiu cum mai e la Nădlac, dar acum zece ani, când am ieşit prima oară din ţară cu autocarul, mi-am jurat să nu mai calc niciodată într-o vamă terestră românească. Am ieşit de-acolo, după opt ore de aşteptare, jumuliţi bine. Am intrat apoi pe mâna ungurilor, care aveau un sistem la fel de diabolic de jefuire ca şi confraţii lor români. Vameşii inventaseră şpaga pentru orice. Se începea cu "taxa de trecere de cinci euro, ca să nu te ţină cu orele la control". Mai era o "taxă pe paşaportul alb", adică pe acel paşaport, prospăt scos, pe care, în mod firesc, nu apărea vreo ştampilă de ieşire din ţară. Taxa era 10 euro. Cele două şpăgi se adunau la "însoţitorul de bord", un tip cu gel în cap care colecta paşapoartele. Cobora şi dispărea apoi în noapte. Se întorcea şi striga câteva nume. Erau persoanele cu probleme, care aveau interdicţie d