Ca şi arta, medicina exprimă slăbiciunea fundamentală a fiinţării. Parafrazându-l pe Jorge Simonetti, truda medicului nu este altceva decât o lacrimă. Cu atât mai mult cu cât esenţa acesteia rămâne ascunsă în însăşi propria procesualitate, recunoaşterea oficială fiind mai degrabă un moment izolat ce traduce înţelegerea incompletă a valorii şi mecanismelor de geneză a ei şi oricum de cele mai multe ori mult întârziat faţă de parcurgerea treptelor cunoaşterii în domeniu. Angoasa, tensiunea, îndoielile sfâşietoare ale medicului pornesc din chiar modul său specific de a percepe realitatea. (...)

Ca şi arta, medicina exprimă slăbiciunea fundamentală a fiinţării. Parafrazându-l pe Jorge Simonetti, truda medicului nu este altceva decât o lacrimă. Cu atât mai mult cu cât esenţa acesteia rămâne ascunsă în însăşi propria procesualitate, recunoaşterea oficială fiind mai degrabă un moment izolat ce traduce înţelegerea incompletă a valorii şi mecanismelor de geneză a ei şi oricum de cele mai multe ori mult întârziat faţă de parcurgerea treptelor cunoaşterii în domeniu. Angoasa, tensiunea, îndoielile sfâşietoare ale medicului pornesc din chiar modul său specific de a percepe realitatea. În fond, deşi misiunea sa în cadrul sistemului social poate fi sursă – justificată, de ce nu ? – de mândrie personală, medicul face parte din personajele a căror intervenţie este solicitată în momentele de răscruce psihică şi/sau somatică şi care fac existenţa suportabilă, prin însăşi promptitudinea şi eficienţa intervenţiei. Individul are acces direct doar la imagini fragmentare ale existenţei, în fond o succesiune de segmente raportate la propriul ego. Medicul este şi el tributar aceleiaşi limitări, percepţia întregului, a continuităţii universului uman putând fi accesibilă doar cu ajutorul imaginaţiei, susţinută de aportul cultural şi de înzestrarea naturală