Oh, Doamne, ce fericit e cel ce, ajuns pe cărarea lui, priveşte cu dispreţ micimile şi maimuţărelile lumii Cel pentru care nu mai există nici durere, nici nelinişte şi invidie, nici înfrîngere şi nici victorie Aşa grăia unul din acei filozofi mistici persani care încercau prin meditaţie şi introspecţie să se detaşeze de chingile propriului ego, visînd la Nirvana.

Un alt sistem de valori, desigur, decît acela al societăţilor noastre occidentalizate, bazate, între altele, pe spiritul competitivităţii şi liberei întreprinderi, pe orgoliu şi ambiţie, ca piloni ai progresului. Nu e mai puţin adevărat că trăim într-un microcosmos în care, mai mult, poate, decît în oricare altul, fiecare se zbate pentru propria ascensiune individuală, în care cei mărunţi şi mediocri visează la notorietate cu ajutorul celor puternici, şi nu mai prididesc să-i linguşească, să-i proslăvească, să le cînte-n strună; în aşa măsură, încît ajung să fie încredinţaţi şi să jure chiar în faţa propriei imagini din oglindă, că-i iubesc, îi admiră şi-i susţin în mod sincer şi dezinteresat, spre binele naţiunii sau comunităţii din care fac parte.

Oh, ce fastuoasă adoraţie a forţei, ce spinări rotunjite plecate servil, ce surîsuri pline de religiozitate la vorbele Omului Puternic, ce rîsete complezente la fiecare glumă a lui, ce risipă de mese, de atenţii, imaginaţie, pentru a i te băga sub piele, pentru a-l face să te ia sub umbrela lui protectoare, să te laude, să te recomande şi altora, să te propulseze tot mai sus, cît mai sus Dar dacă, cine ştie cum, Omul Providenţial ajunge să cadă în desuetudine, să fie îndepărtat din funcţie, sau, Doamne fereşte, să treacă în lumea celor drepţi, nu-i problemă. Într-un interval de timp rezonabil, el este onorat doar cu o amintire pioasă, în timp ce inimile adepţilor lui de ocazie de altădată însetaţi de ideea de continuitate se consacră cu ac