Calea ferata a adus, intre altele, gara, locul unde parca mereu se intâmpla ceva. Venea lume, pleca lume, iar pentru o clipa destine se intâlneau si se desparteau. Gara e a locului unde e ridicata si, in acelasi timp, a tuturor celor care calatoresc. Unele gari sunt realizari arhitectonice, altele - doar cladiri functionale.
La 1900, garile erau mai mult functionale. Dar unele aveau personalitate: la Bucuresti, Iasi, Ploiesti, Targoviste, Galati sau Craiova... Era o epoca de optimism generalizat si garile intrau in planurile de modernizare ale arhitectilor si inginerilor si sub acoperirea financiara a bugetului, la capitolul cheltuielilor extraordinare.
Mai era si o problema de prestigiu. Cum puteai sa faci la Burdujeni o gara mica si insignifianta din moment ce la Itcani, in cealalta parte a Sucevei, austriecii construisera (aici, pe pamânt românesc) o cladire aratoasa? Raspunsul era, cum a si fost, o constructie si mai impunatoare. Arhitectura garilor era, de cele mai multe ori, una feroviara.
Unele gari au o nota distinctiva. La Ploiesti (foto 1, 2), de pilda, aceasta e data de un restaurant cu trei sali, corespunzatoare claselor de calatori (pâna in anii 70 ai secolului XX, erau trei clase in trenurile din România), cu o gradina de vara, un chiosc de fructe si racoritoare si un debit de tutun.
Restaurantul acesta din Ploiesti dobândeste o notorietate nationala. Evocând nostalgic Vechea Românie, Tudor Arghezi scria ca in doua locuri se mânca bine: in restaurantele garilor din Ploiesti si Iasi. La Ploiesti, intre 1882 si primul razboi mondial, restaurantul i-a fost concesionat lui Constantin Dobrogeanu-Gherea (foto 3). Concesiunea i-a fost data lui Gherea prin interventia lui Zamfir Arbore, ziarist cu conceptii socialiste si el, care lucra ca redactor la unul dintre ziarele liberalilor, pe atunci la putere.
Odata obtinuta,
