Pregătesc o monografie despre unul dintre avangardiştii celui de-al treilea val (suprarealist) care a „explodat“ în Bucureşti imediat după terminarea celui de-Al Doilea Război Mondial. Caut documente din epocă ce-mi pot permite o mai bună punere în context a fenomenului, în anii care au precedat războiul, anii de război şi cei care au urmat imediat după, pînă la instaurarea republicii/comunismului. Aşa am ajuns la jurnalele lui Pericle Martinescu, publicate la editura constănţeană Ex Ponto. Primul volum, Confesiune patetică, care acoperă anii 1936-1939, din păcate pare de negăsit. Mă interesa în special fiindcă aş fi vrut, chiar şi fără nici o legătură cu biografia lui D. Trost, să-l compar cu Jurnalul lui Sebastian. În ciuda faptului că este poate trivială constatarea că fiecare vede lucrurile în funcţie de înţelegerea şi de poziţia sa în lume, e interesant să observi cum se raportează la aceleaşi evenimente oameni care, volens nolens, sînt obligaţi în anumite circumstanţe să aplice grile de interpretare şi de comportament foarte diferite.

Din această perspectivă, am comparat mai demult jurnalele din interbelic (sau cît au publicat din ele autorii lor) ale lui Petre Comarnescu şi Arşavir Acterian. Primul acoperă anii 1931-1937, „paginile de jurnal despre o generaţie pierdută“ ale celui de-al doilea merg din noiembrie 1929 pînă la sfîrşitul anului 1932. Suprapunerea în timp este redusă şi cei doi, care se cunoscuseră în jurul revistei Criterion, aveau preocupări diferite în acei ani. Apropierea de vîrstă însă – PC născut în 1905, era doar cu doi ani mai în vîrstă decît AA – face comparaţia interesantă totuşi. În lunile de primăvară (martie şi aprilie) ale anului 1932, Comarnescu se întîlneşte de mai multe ori cu Eugen Ionescu şi cu Mircea Eliade, cu Sebastian şi cu Marcel Avramescu. Cu acesta din urmă (cunoscut şi ca Ionatan X. Uranus printre avangardişti